Mărturii Corneliu Horescu Blănaru din volumul “Analele Sighet 7, Anii 1949-1953 Mecanismele Terorii”, editura Fundaţia Academia Civică, 1999.

Primele amintiri din copilărie le am dintr-un vagon de marfă care mă ducea, la sfârşitul verii anului 1949, de la Domaşnea, judeţul Caraş-Severin, spre o destinaţie necunoscută. Spre Est.

Împlinisem trei ani si eram împreună cu familia mea, sau mai exact cu ce mai rămasese din ea, fiindcă tatăl meu, Spiru Blănaru, luptase în Munţii Banatului şi fusese prins în primavara aceluiaşi an de forţele de securitate. A fost rănit în urma unei confruntări dure şi inegale, datorată, probabil, unei trădari. Judecat în vara aceluiaşi an a fost condamnat la moarte şi executat la Timişoara. Tot atunci a cazut, împuşcat mortal, camaradul său, ţăranul din Feneş, lon Caraiman, om de înaltă ţinută morală, iubitor de Dumnezeu şi ţară.

Arbore genealogic Cornel Horescu cu detalii

Calea munţilor o luaseră în acei ani, 1948-1949, bunicul dinspre mama, Nicolae Horescu şi sora mamei Anişoara Olteanu, născută Horescu, studentă. Ei au mai rezistat până după deportarea noastră, apoi, în toamnă, au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Drept urmare, în vagonul de marfă se aflau: mama, Maria Blănaru, grav bolnavă de plămâni, bunica din partea mamei, Mariţa Horescu, bunica din partea tatei, Elisabeta Blănaru, şi trei străbunici: parinţii bunicii Mariţa, Ilie si Ana Răzvan, şi mama vitregă a bunicului, Ana Horescu. Batrâni, bolnavi, copii luând drumul pribegiei, pentru a se demonstra… “înaltul umanism socialist”. A mai fost ridicata, împreună cu noi, familia luptătorului anticomunist din grupul colonelului Uţă, Petru Puschiţă, zis Mutaşcu, din Domaşnea Maria Puschiţă cu doi dintre copii: Ion Puschiţă care avea nouă ani şi Eva, ceva mai mare, în vârstă de doisprezece ani. Din Teregova au fost aduse soţia şi mama temerarului luptător din grupul Spiru Blănaru — Ion Mariţescu.

Am aflat mai târziu ca destinaţia nu ne era cunoscută atunci. Se vorbea de Bărăgan sau, mai rău, de Siberia, despre care circulau, şi nu fară temei, poveşti de groază. Dar eu nu percepeam pe-atunci dramatismul situaţiei. Mi se părea interesantă schimbarea de decor, iar feţelor plânse si îngrijorate ale rudelor le-am adresat o încurajare, dupa cum mi s-a povestit mai târziu: „Lasa mama, ca tlece şi asta”.

Am înţeles că miliţienii din escortă, cei care ne-au preluat de la Bucureşti, se purtau destul de bine, cereau prin gări mâncare pentru noi şi lapte pentru copii, deoarece plecasem de-acasa doar cu hainele de pe noi si cu câteva bagaje de mână. De la Domaşnea la Bucureşti, am fost escortaţi de securişti. Nu ne-au tratat nici rău, nici bine, pur si simplu nu comunicau cu noi. Imagini mai clare le am de sub soarele unei dupa-amieze de toamnă dobrogene, punctul final al călatoriei. Ai noştri au răsuflat oarecum usuraţi, pentru că pericolul Siberiei,deocamdată, trecuse. Importante forţe de miliţie ne aşteptau la gara Basarabi, cărora li se spusese că vine un grup periculos de “bandiţi” din Banat, “duşmani înrăiţi ai poporului”. Au rămas oarecum descumpăniţi, văzând grupul care li se prezenta la debarcarea noastră. Nu ştiau efectiv ce să facă cu noi; statut de detinuţi nu aveam, la lucrările de la Canal nu puteam fi folosiţi, dată fiind starea fizică a grupului. În final, am fost incartiruiţi la Poarta Albă, în barăci de scândură, pe un şantier dinafara celui de munca de la Canal, unde robeau detinuţii politici. Am mai locuit, dupa câte-mi amintesc, şi la sediul unei ferme care fusese cândva particulară. După mai puţin de un an, am fost mutaţi în comuna Cuza Vodă şi repartizaţi pe la familiile sătenilor.

Aici, aş vrea să arat că majoritatea miliţienilor cu care am avut de-a face, atât în timpul călătoriei, cât şi mai târziu (o data pe săptamână sau la doua saptamâni, se facea un fel de prezenţă a deportaţilor, citiţi de pe liste de un miliţian, aşa numita “prezentare”), ne-au privit cu întelegere si compasiune. Probabil că, îndoctrinarea şi spălarea creierelor, în vederea obţinerii “omului nou” nu prea dăduse rezultate. Sau fiindcă se aflau mai departe de acel ultim cerc al Infernului, pe care-l reprezentau închisorile politice româneşti, toţi aceştia erau mai omenoşi.

Fam. Horescu în anii ’70

În comună au mai fost aduse familii din judeţul Bihor, români si maghiari. Nu ştiu dupa ce criterii se facuseră acele deportări, pentru că nu ţin minte să fi făcut parte din Rezistenţă. S-au comportat cu demnitate în faţa nenorocirilor şi ne-am împrietenit şi sprijinit reciproc. De o mare solidaritate şi omenie s-au dovedit sătenii din Cuza-Vodă. Ţărani înstăriţi, buni gospodari, au început sa suporte, după sosirea noastră acolo, calvarul cotelor şi grozăvia metodelor de “lămurire”, în vederea înscrierii în Gospodaria Agricola Colectivă. Până am reusit sa ne încropim câte ceva din cele necesare traiului zilnic, ne ajutau pe ascuns, punându-ne în fata uşii, în zori, merinde. E de prisos să amintesc că o asemenea faptă putea fi încadrată, atunci, la ”ajutor legionar” si se pedepsea cu asprime.

În primul an al şederii noastre la Cuza-Vodă, au trecut la cele veşnice: străbunica Ana Răzvan, apoi străbunicul, Ilie Răzvan — “taica Ilie”. Mamei i s-a agravat boala de plamâni şi s-a internat pentru o intervenţie chirurgicală complicată la Spitalul Baloteşti, lângă Bucureşti. A plecat în clandestinitate, dar miliţianul din comună ştia. Nu vreau sa mă gândesc ce ar fi paţit bietul om, dacă s-ar fi aflat. Din fericire, boala s-a ameliorat dupa operaţie şi mama a revenit la Cuza-Vodă. Abia când trebuia să iasă din spital a raportat miliţianul dispariţia “banditei” şi descoperirea ei la spital. A mers s-o aducă sub escorta, spre binele mamei, care cred că nici nu putea veni singură, în starea de slăbiciune post-operatorie în care se găsea.

„Vântul lui Dumnezeu bate când vrea si unde vrea”…

Noi am ocupat doua camere din casa unui bătrân Radu R. Mihai — care trăia singur, deoarece era văduv, iar cele doua fiice erau căsatorite si cu rosturi pe la Constanţa. În cei şapte ani de şedere, am devenit aproape o familie. Când am plecat, bătranul a rămas iaraşi singur. Ne-a petrecut până la portiţă, uitându-se cum ne îndepărtăm în caruţă, pe drumul prăfos, spre Medgidia. Avea lacrimi în ochi… Dumnezeu să-l aşeze printre cei drepţi ai săi !

De-a lungul anilor, lucrurile s-au aşezat într-o anormalitate aproape firească. Ai mei au gasit de lucru pe la ferma de stat din Medgidia sau la diferite întreprinderi: aveau statut de muncitori si ne descurcam cumva. Din pacate, asa cum arătam, pentru săteni au venit vremuri tare grele. Cotele si “lămuririle” în vederea colectivizării erau sălbatice şi din oameni gospodari si avuţi, îi lasau, în primii ani de dupa 1950, aproape muritori de foame peste iarnă. Printre noi, copiii satului, se şopteau poveşti îngrozitoare. Micii mei prieteni povesteau cum erau retinuţi seara părinţii lor, duşi în beciul primăriei şi bătuţi, până la pierderea cunoştinţei. Se arunca apă pe ei. Pentru că nu predaseră cotele şi refuzau să se înscrie în G.A.C. înaintea zorilor, unii fugeau acasa pe un geam al pivniţei, pentru a ascunde vreun sac de grâu sau a tăia porcul, ca să nu-i fie luat clin bătatură, drept cotă, şi să poată ieşi cu familia din iarnă. Într-o dimineată, jucându-ne pe lângă primărie, am văzut acel geam zidit. Devenise o ferestruica în zid, fără sticlă, puţin mai mare decât o palmă de copil. Venea o iarnă grea. Prin anii 1952-1953, bunul meu prieten şi mai târziu coleg de bancă, în primii ani de şcoală de la Cuza-Vodă, Costea mânca în familie, cam prea des, doar porumb fiert. Cam atat scăpase în camară de furia cotelor. Avea doar o pereche de pantaloni scurţi şi era tot mai frig… Mie-mi făcuse mama o pereche de pantaloni din monton, primit pe tichet. Cu pătraţele galbene şi maro… Apoi a nins şi-l chemam pe Costea la săniuş. Aveam o sanie pe care ne-o dăduseră vecinii, nea Ion fierarul si soţia lui, tanti Miţa, a copiilor lor mai mari, plecaţi pe la şcoli. “Mi-e frig, îmi spunea Costea, dar lasă măi Cornele când mi-oi scoate eu pantalonii de la ‘nea Dumitru croitoru, toată ziua ne vom da cu sania”. A venit primăvara şi Costea era tot cu pantaionii scurţi şi cu trei perechi de ciorapi patent. Apoi s-a facut tot mai cald, am uitat de săniuş, de pantaloni. Va ramâne o taină dacă în acea iarnă stofa de pantaloni a lui Costea se afla la ‘nea Dumitru croitoru. Înclin sa cred că nici nu fusese cumparată. Pentru că nu există în România acelor ani, şi cu atât mai puţin în Cuza-Vodă, un croitor care să lase un copil fară pantaloni. Cu sau fară plată…

Aşa a început, văzut prin ochii de copil, “drumul luminos al agriculturii socialiste”. Până la sfârşitul şederii noastre în Cuza-Voda, 1956, comuna fusese colectivizată. Dârzenia oamenilor înfrântă prin schingiuiri, frig şi foame. Şi s-a raportat, cum aveam sa învăţ mai târziu, “încheierea colectivizării în prima regiune din ţară, Constanţa”. Înca o crima asupra poporului român avea să se înfăptuiască. Ruperea tăranului de pâmânt, tradiţie şi spiritualitatea sa. Dar, odată cu colectivizarea, şi confruntarea oamenilor din sat cu limita existenţei s-a încheiat.

În toamna anului 1956 a venit ordinul de eliberare a noastră din deportare. Am revenit la Domaşnea, pentru a relua oarecum viaţa de la capăt. Am găsit casa şi pământul – în Domaşnea nu era colectiv – în rest nimic. Urma să încep aici clasa a patra. Pentru cei care au luptat şi suferit pentru Dumnezeu si ţară, redau un pasaj dintr-o trilogie de-a lui Bujor Nedelcoviei:

“Noi n-am îngenuncheat în fata Apocalipsei, care îsi anunta venirea, altfel uitam ca suntem nemuritori.”

În final dorim să mulţumim domnului Cornel Horescu pentru materialele puse la dispoziţie.