Dumitru Mutașcu zis Fus (dar și Iascu) făcuse și el parte din grupul colonelului Ion Uță și izbutise să scape din acțiunea care dusese la anihilarea acestuia. Deși rănit, el a ajuns în apropierea satului său, Verendin, anuntându-și fiul prin intermediul unui vecin. Acesta l-a ajutat să-și facă un adapost în pamânt, iar pentru camuflare deasupra au pus gunoi de grajd. Având haine groase nu a fost nevoit să facă focul, iar până la sosirea primăverii (anului 1949) a fost aprovizionat de fiul sau. Mutașcu era apreciat ca un bun luptător, curajos și hotarât. Însa „era mai fățarnic. Dacă te luai cu el, riscai să te omoare fără să clipească”. Prin aprilie 1949, Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu s-au îndreptat spre Munții Cornerevei, pentru a se întâlni cu Pavel Vadrariu, Iosif Baderca și Dumitru Ișfănuț. Dupa reunire, s-a convenit reorganizarea grupului, lider fiind ales Dumitru Mutașcu, iar ajutor Dumitru Ișfănuț. Scopul imediat era găsirea celorlalți membri ai grupului Uță și fixarea unei întâlniri pentru octombrie 1949. Menționăm că în documente și în sursele orale, ca lideri ai acestui subgrup sunt menționați când Dumitru Mutașcu, când Dumitru Ișfănuț. Din mărturii știm că Ișfănuț și Mutașcu erau foarte buni cunoscători ai munților din zona lor. Deoarece Dumitru Ișfănuț era mai bătrân, partizanii mai tineri îl ascultau, el dovedindu-se un camarad exemplar. Avea un accentuat simt al dreptății, în anii în care s-a aflat în rezistență țăranul din Domașnea răspândind groaza între activiștii, milițienii și securiștii din zona sa de actiune. În anii următori, Mutașcu și Ișfănuț aveau să fie când liderii grupului extins de partizani, când șefii unor echipe reduse numeric. Partizanii din acest grupuscul încercaseră să afișeze măcar rudimentele unei uniforme. Spre exemplu, purtau caciuli la care își prinseseră tricolorul românesc.

Dumitu Işfănuţ – Sfârloagă(dreapta) şi fiul său Ion(mijloc)

În anumite perioade “ramășițele grupului Uță” s-au reunit pentru a da lovituri de amploare autorităților comuniste și fidelilor acestora. În vara anului 1949, partizanii bănățeni au intrat în legatura cu grupul lui Vasile Luta, din satul Brebina, comuna Floresti, judetul Mehedinti. Pentru a obține bani, Luta a propus atacarea Băncii de Stat din Baia de Arama. S-au adunat 15 partizani (cei mai mulți din Banat) – Vasile Luta, Ion Duicu, Dumitru Ișfănuț, Nistor Duicu, Petru Duicu, Petru Românu, Ion Ciovica, Gheorghe Cristescu, Nicolae Lalescu, Gheorghe Stănescu (acesta era din nordul Olteniei), Dumitru Mutașcu, Victor Curescu, Ioan Ene, Gheorghe Serengau si Stelian Berbecaru – care s-au împărțit în trei echipe, comandate de Vasile Luta, Ion Duicu si Dumitru Mutașcu zis “Fus”, pentru a se strecura neobservaţi spre obiectiv. Însa unii dintre partizani s-au răzgândit și nu au mai vrut să participe la acțiune. Cei rămași au aflat de la o susținătoare a grupului că Securitatea fusese înștiințată de acțiunea lor de către doi activiști comuniști, vecini de-ai lui Vasile Luta, Romulus Bengescu, secretarul organizației de bază a PMR din sat, și Gheorghe Zgândar, și el membru de partid în acelasi sat. Acțiunea nu a mai avut loc, luându-se în schimb măsuri represive împotriva celor doi comunisti, care au fost ridicați de la domiciliile lor în noaptea de 24/25 august 1949. În urma loviturilor de armă aplicate în cap de catre Luta, Ișfănuț și Serengau, Bengescu a decedat pe loc, în vreme ce Zgândar a fost lăsat în nesimţire, dar a supraviețuit. Maltratarea celor doi avusese loc ca urmare a dorinței de răzbunare a lui Luta. Ulterior, bănățenii aveau să plece spre zona lor, oltenii rămânând pe loc. Partizanii au avut o ciocnire în județul Mehedinți cu o patrula formata din trei milițieni. Aceștia au fost dezarmați, li s-au luat armele si cartușele, după care au fost eliberați.  Documentele Securității nu sunt prea exacte în privința componenței si conducerii “rămășițelor” grupului Ion Uță. Bunăoară, într-o sinteză a Securității din 2 septembrie 1949, se considera că grupul aflat sub conducerea fraților Duicu era format din 14-15 persoane. Partizanii afișau tablouri monarhice în diferite comune și trimiteau scrisori de amenințare autorităților. Probabil pentru a-i discredita, Securitatea nu uita să menționeze că rebelii se dedau la “acte de violare a unor femei”. În aceeași sinteză era amintit și grupul condus de Dumitru Ișfănuț, format din 10 oameni, și localizat la poalele Munților Semenic. Era considerat fie o “rămășiță” a grupului Uță, fie că luase ființă prin reunirea “rămășițelor” grupului Uță cu cele ale grupului Blănaru. S-a mai vehiculat ideea că majoritatea membrilor acestei formațiuni erau legionari – ceea ce era pur și simplu fals –, acționând în zona Teregova-Cornereva-Domașnea.

În august-septembrie 1949 a avut loc o reorganizare a grupului în comuna Verendin, unde s-au întâlnit Iancu Baderca, Ion Caraibot, Dumitru Mutașcu, Gheorghe Serengau si Victor Curescu. În octombrie 1949 s-a decis ca grupul – format din Dumitru Mutașcu, Dumitru Ișfănuț, Maria Vlădescu, Victor Curescu, Gheorghe Serengau, Nistor Duicu, Ion Duicu, Petru Duicu, Ghita Gaia, Ion Caraibot, Pavel Vadrariu, Iosif Baderca si Iancu Baderca – sa se divizeze în trei formațiuni mai mici. Acestea erau conduse de Dumitru Mutașcu, Dumitru Ișfănuț și Nistor Duicu.

Împarțiți în trei grupuri, partizanii s-au adăpostit în locuri diferite în iarna 1949-1950. Un grup era compus din Dumitru Mutașcu, Gheorghe Serengau si Victor Curescu. Al doilea nucleu îi cuprindea pe frații Ion, Nistor si Petru Duicu, Petru Românu, Gheorghe Cristescu, Nicolae Lalescu (Furconi) s.a. și segăsea în zona comunei Domașnea. Cel de-al treilea grup, aflat sub conducerea lui Dumitru Ișfănuț – și compus din Iosif Baderca zis Gherghiniță, Pavel Vadraru, Iancu Baderca (aceștia trei erau veri) si Ion Caraibot –, și-a construit un bordei în Valea Catelei, la Lazul (Cracul) lui Negrilă, loc situat la 4 (sau 7) km de comuna Pârvova, unde au fost strânse alimente pentru iarna. Acești partizani au fost descoperiți de autorități la 12 februarie 1950, dar santinela a dat alarma la timp și partizanii au reușit să se salveze, luând cu ei doar armele si munițiile. S-au instalat într-un adăpost la “Dosul Lazului”, fiind aprovizionați de Iosif Fotoc. În acest loc au stat pâna la 10 martie 1950, când grupul de sub conducerea lui Ișfănuț s-a fragmentat la rândul sau. Ianca Baderca si Ion Caraibot zis Ciovica au plecat la Luncavița, adăpostindu-se în padurea de lângă grădina celui din urma. Erau susținuți de mama și unchiul lui Ciovica, Dumitru Caraibot.

Subgrupul Mutaşcu-Ișfănuț

Dumitru Mutașcu zis Fus a fost condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950. Compus din șase persoane, grupul lui Dumitru Mutașcu se ascundea în iunie 1950 în jurul Mehadiei, spre Poiana Musuroaiei si Marganița. În iulie 1950 ar fi avut trei membri, principalul său sector de activitate fiind în raza comunei Verendin, județul Severin. La 24 iulie 1950 ar fi ucis un țăran sărac din comuna amintită, dar nu cunoaștem motivele, dacă era sau nu membru PMR și informator al Securității, implicat în urmarirea partizanilor. Oricum, știm că partizanii erau necruțători cu dușmanii lor, mai ales cu activistii de partid si cu informatorii. Astfel, în mai 1950, ei au împuscat-o pe Cala Munteanu, deputată în Sfatul popular al comunei Verendin. Floarea Dobre, membră PMR, soția președintelui Comitetului provizoriu din comuna Rusca, propusă ca președintă a Gospodăriei Agricole Colective, a fost împuscată mortal la 20 august 1950.

În vreme ce unii membri erau arestați, grupului i s-au alăturat unele din persoanele de sprijin. Așa s-a întâmplat cu Nicolae Ciurică, originar din Baia de Aramă, județul Mehedinți. Tatăl său fusese reținut înca din 1949 pentru sprijin acordat grupului condus de colonelul Ion Uță. Tânarul Ciurica (avea 18-19 ani) a fost arestat în iulie 1950, în comuna Satcu, unde se afla în gospodăria unui om înstarit, fost deputat PNȚ și prieten cu tatăl său. Securiștii care l-au ridicat iau spus că merg la Craiova, pentru a se întâlni cu tatăl său. Intuind ce îl așteaptă, Nicolae Ciurica a reușit să sară din tren între Teregova și Poarta, dupa care a fugit în munți, la partizani. S-a întâlnit cu Nistor Duicu, Dumitru Ișfănuț, Dumitru Mutaşcu şi cu ceilalţi, rămânând cu ei în următorii patru ani. La intrarea în grup a depus un juramânt (se pare că reluare a unuia mai vechi, conceput încă de colonelul Ion Uţă), în care se regăseau şi cuvintele: „Jur că nu voi spune nimic daca voi fi prins şi nu voi divulga nici un secret […] Trădătorii, indiferent cine vor fi, se vor pedepsi cu moartea!”

La 25 august 1950, partizanii erau semnalaţi în raza comunelor Obârşia şi Cloşani, judeţul Mehedinţi. Cei mai mulţi membri ai grupului – Dumitru Mutaşcu, Maria Vlădescu, Victor Curescu, Nistor Duicu, Gheorghe Serengau, Ion Caraibot si Iancu Baderca – s-au reunit la 26 octombrie 1950 la cele doua adăposturi pe care le construiseră pentru iarna. Nistor Duicu întreţinea moralul grupului, spunându-le celorlalţi partizani că războiul avea sa înceapă în curând, iar ei vor sprijini armatele americane pentru înlăturarea regimului comunist din România.

Dumitru Ișfănuț și Nicolae Ciurică au fost încercuiți în noaptea de 1/2 noiembrie 1950 în casa lui Gheorghe Badiu (sau Batiu), din Domașnea, rudă cu cel dintâi, datorită unei trădări puse la cale de o persoana de sprijin, o femeie pe nume Anastasia Benghia zisă si Stașia, fosta șotie a partizanului Ghita Urdăreanu, mort în lupta de la la Pietrele Albe, susținută de grupul Gheorghe Ionescu-Spiru Blănaru la 22 februarie 1949. Stașia Benghia le mai adusese mâncare partizanilor în timpul verii. Ea a venit și la domiciliul lui Badiu, în acest timp securiștii înconjurând casa. Imediat dupa plecarea ei, trupele au deschis focul asupra clădirii, fără nici un avertisment. Cei doi partizani au ripostat și ei cu foc de armă și cu grenade, după care s-au despărțit, luând-o în direcții diferite. Primul care a reușit să scape din încercuire a fost Ișfănuț, iar după mai multe încercări si Ciurică.

Cu toate acestea, autoritățile nu aveau o imagine de ansamblu suficient de clară despre această formațiune, considerată a avea șapte membri în noiembrie 1950. Zona de activitate era destul de vag delimitată, “județul Severin”. Securitatea făcea demersuri pentru constituirea unei rețele informative în vederea stabilirii cu exactitate a locului unde se ascundeau partizanii.

La sfârșitul anului 1950, Securitatea semnala existența în regiunea Severin a două grupări anticomuniste, “rămășițe” ale formațiunii colonelului Uță. Una era condusă de Dumitru Ișfănuț zis Sfârloagă, iar cealaltă de Dumitru Mutaşcu zis Fus. În cursul iernii 1950/1951, cele doua grupuri s-au unit sub conducerea lui Dumitru Ișfănuț, adăpostindu-se în Munţii Semenic, între comunele Verendin si Văliug, Caraş. Membrii formaţiunii erau: Nistor Duicu, din comuna Domaşnea, Ioan Caraibot, din comuna Luncaviţa, Victor Curescu, Gheorghe Serengau şi Maria Vladescu, din comuna Verendin, Nicolae Ciurica, din comuna Baia de Arama, regiunea Gorj, şi Iancu Baderca, din comuna Mehadica. Însa în februarie 1951 grupul era menţionat cu doar trei membri, Securitatea atribuindu-i “mai multe crime si jafuri”. Ulterior s-au mai alăturat Maria Vadrariu, amanta lui Dumitru Mutaşcu, şi Gheorghe Balica. Acesta din urma era din comuna Valiug, judeţul Caraş, iar Securitatea ştia înca din iarna anului 1950 că avea legături cu partizanii, motiv pentru care a fost recrutat de Regionala Timişoara. Însa, după înfiinţarea raioanelor nu s-a mai ocupat nici un securist de el. Aşa că în mai 1951 a intrat în grupul din munti.

Iernarea partizanilor în sate devenise extrem de dificila din cauza prezenţei a numeroase trupe de Securitate si a informatorilor. De aceea, luptătorii anticomunişti şi-au făcut adăposturi (“cazemate”, cum le spuneau ei) în munţi, unde aveau alimente şi apă de la izvoarele din apropiere. Cândva într-o iarnă între 1950-1952 partizanii se ascundeau într-un asemenea adaăpost, dar la un moment dat au fost înconjuraţi de trupe. Luptătorii anticomunişti au reuşit să-şi ia armele şi să plece. Ișfănuț şi încă un partizan au rămas mai în spate. Cel din urmă a fost împuşcat de securişti, dar Ișfănuț a reuşit să se ascundă, decis să nu se lase prins viu. Deşi soldaţii au trecut de mai multe ori pe lânga el, nu l-au descoperit, aşa că s-au răzbunat pe căciulile partizanilor, pe care le-au taiat cu securile. După plecarea trupelor, Ișfănuț a avut curajul sa se întoarcă la bordei, să ia mâncare şi ce a mai putut strânge, dupa care s-a dus la un sălaş unde ştia că vor veni şi ceilalţi partizani. Gestul lui a fost considerat ieşit din comun de către tovarăşii săi, având în vedere riscurile suplimentare pe care şi le asumase.

Activitatea grupului Mutaşcu-Işfănuţ în 1951

În martie 1951 s-a produs o nou[ scindare a grupului. Dumitru Mutaşcu a ramas cu Iancu Baderca, Gheorghe Serengau, Victor Curescu si Maria Vladescu în zona comunei Veredin. Ceilalţi s-au îndreptat spre comuna Luncaviţa. În faza finală a rezistenţei, aprovizionându-se cu tot mai multă dificultate, partizanii au recurs uneori la ridicarea cu forţa a alimentelor de strictă necesitate. Probabil din acest motiv ei au atacat la 19 martie 1951 cabana IPEIL de lângă comunele Mehadica şi Verendin, de unde au ridicat o cantitate de alimente. Cea mai importantă actiune s-a înregistrat în noaptea de 23/24 martie 1951, când aceiaşi partizani au atacat cu focuri de armă automată maşina Securităţii la marginea comunei Domaşnea, care însa a reuşit să scape. Se observase că membrii acestui grup îşi făceau apariţia câte doi-trei. Erau sprijiniţi de familiile lor, cu care întreţineau legături prin intermediari. Securitatea iniţiase în aprilie 1951, cel mai probabil sub impulsul atacului dat de partizani la sfârşitul lunii precedente, o “acţiune intensă de informare prin reţeaua recrutată în jurul membrilor de familie, prietenilor şi rudelor, precum şi în jurul concubinelor acestora”. Iancu Baderca, Gheorghe Serengau, Victor Curescu, Nicolae Ciurica şi Ion Caraibot s-au îndreptat în iunie 1951 spre cantonul Paroasa. Acolo s-au întâlnit cu trupele de urmărire, Ion Caraibot fiind rănit în luptă. Pentru a-l ajuta să dispara în padure, ceilalţi au deschis un foc susţinut asupra securiştilor. La scurt timp după aceea, o formaţiune în care au intrat Dumitru Mutaşcu, Dumitru Işfănuţ, Nistor Duicu, Nicolae Ciurica, Gheorghe Balica, Gheorghe Serengau, Victor Curescu, Maria Vladescu si Iancu Baderca au pornit spre Cornereva, la Munţii Mari, iar apoi la Ţarcu. Membrii grupului Işfănuţ aveau muniţii încă din cele strânse de colonelul Uţă, dar obţinute şi de la localnici. Uneori făceau trageri în Muntele Semenic. Asemenea operaţiuni erau riscante, zgomotele armelor putând fi reperate de securişti sau de informatorii acestora. Aşa s-a întâmplat în 1951, când Nicolae Ciurica, Victor Curescu, Nistor Duicu, Ion Caraibot si Iancu Baderca au fost denuntaţi de un brigadier silvic. În ciocnirea care a avut loc Caraibot a fost ranit, însa în cele din urma toţi partizanii au reuşit să scape.

În noiembrie 1950, Nicolae Ciurica si Dumitru Işfănuţ au încercat sa-l atace pe maiorul Kling – considerat “zbirul în zona asta (arestări, bătăi)” –, care într-o noapte urma să treacă dinspre Teregova spre Herculane. Deşi au aruncat spre maşina lui Kling cu o grenadă, aceasta nu a explodat, după cum nici pistoalele-mitralieră nu au funcţionat. În aceeaşi noapte, partizanii i-au aplicat o corecţie lui Miroslav Juca, un zelos comunist din Teregova, din cauza căruia mulţi localnici ajunseseră în puşcării. Işfănuţ şi Ciurica s-au dus la sălaşul activistului, l-au sechestrat şi apoi l-au cercetat. L-au pus să-şi mănânce carnetul de membru PMR, Juca procedând întocmai. De frică, făcuse pe el. A recunoscut că fusese implicat în acţiuni grave şi dăduse declaraţii false. În cele din urmă partizanii l-au lăsat în pace, comunistul renunţând, se pare, la ideile sale. Departe de a scădea ca urmare a represiunii poliţieneşti, îndrazneala partizanilor părea să crească. La o dată pe care nu o cunoaştem, Dumitru Işfănuţ si Gheorghe Balica (considerat “foarte curajos”) s-au dus la Consiliul popular al comunei Bozovici, deghizati în uniforme ale Miliţiei, cel dintâi ca maior, iar ultimul ca locotenent. Ei au ordonat ca toţi vânatorii din sat care erau membri PMR să vina cu armele lor pentru a organiza o poteră şi a-l prinde pe Sfârloagă (Işfănuţ). Au sosit opt vânatori care au început să-l înjure pe Sfârloaga, dând si un telefon la Securitate că de această dată îl vor prinde pe “bandit”. Ajunşi la marginea satului, partizanii le-au destăinuit vânatorilor cine erau, i-au somat să arunce armele şi apoi i-au pus să se bată între ei. Dupa o vreme a sosit Miliţia călare, în schimbul de focuri care a avut loc Işfănuţ împuscându-l pe unul dintre miliţieni. Datorită trădarii Anastasiei Benghia, intrată în slujba Securităţii, circa 20 de persoane de sprijin ale partizanilor au fost arestate în iarna 1950-1951. Din acest motiv, Dumitru Işfănuţ si Gheorghe Balica au rapit-o pe Anastasia din comuna Domaşnea şi au dus-o în Dealul Baută, spre satul Rusca-Teregova unde au taiat-o cu briciul pe faţă şi pe corp, i-au turnat ţuică pe răni, după care au împuşcat-o. Aceiaşi partizani l-au împuscat la 23 mai 1951 pe Simion Bijan, din satul Cănicea, comuna Domaşnea, informator al Securităţii şi gestionar la cooperativa din aceeaşi localitate. Operaţiunea s-a desfăşurat chiar în sediul cooperativei. Işfănuţ si Balica au atacat, la 31 mai 1951, Sfatul popular al comunei Borlovenii Vechi. După ce au rupt afişele şi tablourile cu simboluri comuniste, au luat cu ei pe paznicul Sfatului, dar şi alte opt persoane, inclusiv pe secretarul organizaţiei de bază, plecând toţi spre Munţii Semenic. Un miliţian (Virgil Pasarica) a fost împuscat mortal, iar secretarul organizaţiei de partid (Iosif Imbrescu) a fost bătut şi apoi ucis. Celelalte persoane au fost eliberate. Însa aceste acţiuni creaseră o stare de nelinişte în rândurile populaţiei din regiune, ceea ce îngreunase activitatea PMR şi a administraţiei de stat. În primavara-vara anului 1951, partizanii acţionau în echipe mici în raza comunelor de pe şoeaua Caransebeş: Mehadia, Verendin, Văliug, Luncaviţa, Cornereva şi altele, peste Muntele Semenic. Grupul condus de Dumitru Işfănuţ era considerat în iunie 1951 unul dintre cele patru grupuri importante de partizani de pe cuprinsul întregii tari, alături de cele conduse de Gheorghe Arsenescu, fraţii Arnăuţoiu şi Ioan Gavrilă, în Munţii Făgăraş, versantul sudic, respectiv nordic.

În acest „clasament”, grupul Işfănuţ era pe poziţia a treia, înaintea celui comandat de Gavrila (într-o altă situaţie, din februarie 1952, avea să treacă chiar pe poziţia a doua, tot dupa grupul Gavrila). Ca urmare a atacurilor iniţiate de partizani împotriva “organelor” administrative, politice şi de Miliţie, dar şi a unor unităţi economice, soldate inclusiv cu victime, Securitatea iniţiase o “acţiune informativ-operativă susţinută”, desfăşurată pe parcursul întregului an 1951. Deşi s-au folosit şi efective din trupele de Securitate, iar uneori partizanii au fost întâlniţi pe teren, rezultatele au fost negative. Cauzele erau multiple, inclusiv lipsa de curaj a miliţienilor şi securiştilor, care aflându-se în luptă cu partizanii “n-au acţionat cu suficientă hotărâre”. Ca urmare a intensificării acţiunilor Securităţii, grupul s-a retras pe teritoriul raionului Baia de Arama, regiunea Gorj, de unde era originar Nicolae Ciurica. La intervale mari de timp, aceşti partizani mai erau semnalaţi în regiunea Severin, iar uneori şi în regiunea Hunedoara, dar securiştii de aici au acţionat întotdeauna cu întârziere. Abia odată cu înfiinţarea grupurilor operative de către Centrala Securităţii Statului, Regionala Severin şi-a intensificat acţiunile. Partizanii continuau să aibă susţinători în sate, care le furnizau alimente, haine şi bani. Frica era însa foarte mare – “ne temeam şi de umbra noastră” –, motiv pentru care se acţiona în aşa fel că nici familiile lor să nu ştie cine îi ajută. Unii dintre susţinători erau prinşi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Unul dintre aceştia a fost Iosif Pepa din Domaşnea, care a fost arestat la 15 august 1951, anchetat timp de opt luni la Caransebeş, apoi la Timişoara, după care a fost condamnat. “La Jilava si la Baia Sprie o fost iadu’ pe pamânt. Am zâs ca nu mai scap […] Să te ferească Dumnezeu. Nici puiu’ de şerpe să nu păţească ce am păţit noi […]”.

Grupul Işfănuţ era menţionat cu 10 membri în august 1951. La sfârşitul verii-începutul toamnei 1951, grupul era semnalat nu doar în zona sa de constituire, ci şi în raza raionului Baia de Aramă, regiunea Gorj. În vederea distrugerii sale, Regionala de Securitate Severin dusese o acţiune informativ-operativă “pe baza unui plan concret de acţiune”, realizat de Direcţia Generală a Securităţii. În acelaşi timp s-a dus “muncă de lămurire” pe lângă familiile partizanilor în vederea determinării predării lor. Vreme de câteva luni s-a crezut că un anume Lazăr Vadrariu era membru al grupului. Ca urmare a „prelucrarii” familiei, el s-a predat de buna voie la 2 iulie 1951. S-a constatat însă că nu făcuse parte din grupul Işfănuţ şi nu avusese legături cu acesta, ci stătuse ascuns în comuna Mehadica. Securitatea a decis totuşi să-l folosească în vederea prinderii celor din grupul Işfănuţ. Dupa “prelucrarea” de rigoare, a fost pus în libertate cu sarcina de a-l convinge pe Iancu Baderca, din grupul amintit, s[ se predea. În pofida noilor măsuri ale Securităţii, nu s-a ajuns la capturarea acestor partizani. Ei erau favorizaţi de regiune, dar şi de sprijinitorii lor. Ca şi în alte situaţii, unii securişti nu dovediseră fermitate. Securitatea reuşise totuşi identificarea şi arestarea majoritatii persoanelor de sprijin ale grupului, o mică parte dintre acestea fiind recrutate. Pentru sprijinirea Regionalei Severin în vederea anihilării acestui grup, Direcţia Generală a Securităţii trimisese un ofiter de la centru. La sfârşitul verii-începutul toamnei anului 1951, grupul fusese semnalat în apropierea frontierei cu Iugoslavia, cu intenţia de a pleca din ţară, motiv pentru care se luasera măsuri pentru împiedicarea acestui lucru. Regionala de Securitate Gorj, în al carei perimetru de asemenea fusese semnalat grupul, pregătise lansarea a trei echipe deghizate, însoţite de călăuze. Retragerea grupului în apropierea frontierei, în toamna anului 1951, este confirmată şi de mărturiile supravieţuitorilor. Cauza rezidă în intensificarea urmăririi în Valea Cernei, regiunea natala a celor mai mulţi din partizani. Un grup numeros – Nicolae Ciurica, Dumitru Mutaşcu, Dumitru Işfănuţ, Ion Caraibot (Ciovica), Gheorghe Stanescu, Maria Vladescu, Victor Curescu, Gheorghe Serengau, Nistor Duicu, Nicolae Ciurica, Gheorghe Balica si Iancu Baderca – s-a stabilit în zona Sasca-Steierdorf, la sud-sud-est de Oraviţa, destul de departe de teritoriul obişnuit de acţiune. Căderea zăpezii i-a împiedicat pe partizani să revină în regiunea lor, de aceea si-au construit un bordei în padurile Steierdorfului. Între octombrie 1951-februarie 1952, grupul a stat în adăpostul de la “Lacu Roşu”, apoi la “Gura Alunilor”. Un localnic, Gheorghe Sârbu zis Bogiu, din Sasca, le-a cumpărat alimente. Însa în iarna 1951/1952 luptătorii anticomunişti au simţit din plin lipsa hranei, raţiile fiind foarte mici. Urmăriţi de trupe, au fost nevoiţi să plece spre Lăpuşnicu Mare, iar apoi la Borlovenii Noi. O ciocnire cu Miliţia s-a înregistrat în cea din urma localitate în dupăamiaza zilei de 4 martie 1952. Gheorghe Serengau a fost rănit în confruntare, dar ceilalţi l-au luat cu ei. Ulterior au primit alimente de la Dumitru Neagu, Constantin Baderca zis Roşu si Stana Catana, din comuna Mehadica. Nevoile alimentare îi obligau pe luptători să umble prin sate, acţiune periculoasă în condiţiile în care ningea mereu, urmele fiind vizibile pentru miliţieni si securişti.

Ativitatea grupului Mutaşcu-Isfanut în 1952

Urmarirea grupului Işfănuţ a continuat si în anul 1952. În februarie era în derulare un plan de acţiune care viza distrugerea grupului, prevazându-se încheierea lui la 31 martie104. Poliţia politică ştia că Dumitru Işfănuţ era popular în zona sa de acţiune şi era ajutat de localnici. Comandanţii trupelor de Securitate din zona îl numeau “călăul din Reşiţa” şi le inoculaseră subordonaţilor sentimentul că era foarte periculos. Suspectat de legături cu partizanii, Iosif Busuioc din Verendin a fost arestat la 28 februarie 1952. Dus la sediul Securităţii din Teregova, a fost “batut în 21 de zile de 13 ori. Mi-au tras două unghii de la piciorul drept, mi-au distrus trei degete de la picior, mi-o rupt degetul ăsta de la mâna şi 9 zile nu mi-o dat apa şi mâncare. Dar nu puteam sa spun, că trăgeam 100 de familii dupa mine în puşcărie”. Ulterior a fost transportat la Caransebeş, unde a fost alimentat artificial timp de trei săptămâni. Şi sora lui a fost arestată şi bătută la Securitatea din Caransebeş, pierzând o sarcină (era în luna a şasea). Pentru ajutorul dat partizanilor, tatăl lor, Pavel Iosif, a fost şi el închis timp de două luni, fiind bătut, “distrus”. Cu toate bătăile îngrozitoare la care a fost supus, Iosif Busuioc a refuzat să spună ceea ce doreau securiştii să afle – unde erau partizanii, cine îi aproviziona etc. – dar cu toate acestea a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională şi confiscarea averii. Pedeapsa şi-a executat-o la Jilava, Bicaz, Oneşti şi Adjud. Deoarece nu a fost pus în libertate la termenul legal, a făcut greva foamei, în cele din urma având câstig de cauză. Însa dupa alte cinci luni a fost rearestat si închis pentru încă şapte luni. A reuşit să câştige la recurs, în iulie 1955.

Datorita tuturor informaţiilor deţinute, Securitatea îşi făcuse o idee cu privire la situaţia grupului. Acesta nu mai acţiona compact, ci se împărţise în primăvara anului 1952 în trei subgrupuri mici, de doua-trei persoane. Primul era format din Dumitru Işfănuţ, Nistor Duicu zis Boieru si Nicolae Ciurica şi fusese semnalat în mai multe rânduri în regiunea Munţilor Ţarcu, Râul Şes, Godeanu şi partea montană a regiunii Gorj, unde existau mai multe stâne. Cel de-al doilea subgrup era compus din Dumitru Mutaşcu, Victor Curescu, Gheorghe Serengau şi Maria Vladescu zisa Boboanţă (sau Bobonţu) şi nu a mai fost observat o perioadă, dar după unele date se ascundea în jurul comunei Verendin şi în masivele păduroase ale Munţilor Semenic. Al treilea subgrup era constituit din Iancu Baderca şi Gheorghe Balica, în august 1952 fiind semnalat pe Valea Almăjului şi în masivele păduroase dintre Munţii Semenic şi localitatea Oravita. Din alte informaţii, după ce se despărţiseră de ceilalţi, Baderca şi Balica au plecat în padurile de la Cuptoare-Secu, iar apoi spreLăpusnicu Mare, unde au gasit un loc pentru a se ascunde. Au fost susţinuţi de Lala Nistor, Ion Bihoi, Ion Bihoi Dionisie, Olimpiu Bulza, Andrei Sitariu, Iosif Ghera, toţi din comuna Lăpuşnicu Mare, şi de Cola Mila şi Nicolae Moata, din comuna Bozovici. Dincolo de separarea lor din motive tactice, subgrupurile intrau în legatura unele cu altele la anumite intervale prin intermediul unora dintre membrii lor. Nistor Duicu, Nicolae Ciurica si Victor Curescu au decis în mai 1952 să intre în legatura cu Liviu Vuc, liderul unui alt grup anticomunist din partea estica a Banatului. De altfel, Nistor Duicu se mai întâlnise cu el în anul 1949. Însă aflând că erau urmăriţi de Miliţie, partizanii de pe Valea Cernei au plecat spre comuna Prisecani, dupa aceea spre Armeniş şi Luncaviţa, unde au fost găzduiţi de persoanele lor de sprijin. S-au întâlnit cu Dumitru Işfănuţ şi Gheorghe Serengau în Muntele Olanul, cu care au stat între 15 iunie şi 12 iulie 1952. La cea din urma data Dumitru Işfănuţ s-a îndreptat spre Muntele Ţarcu, în zona comunei Bolvaşniţa. În iunie 1952, Securitatea ştia că din grupul Işfănuţ făceau parte 10 oameni, inclusiv o femeie, originari din satele Verendin, Domaşnea, Luncaviţa, Mehadia, Teregova, Rusca şi Văliug, foşti membri ai PNŢ, PNL sau legionari. Partizanii cunoşteau foarte bine căile de comunicaţie (poteci şi drumuri) din zona, fiind capabili să parcurgă distanţe mari în timp scurt şi să apară în locuri diferite. Mobilitatea luptatorilor anticomunisti era mare, ei mişcându-se între Caransebeş-Oraviţa-Dunăre-Târgu Jiu şi Muntele Godeanu, adică într-un perimetru de 150-200 de km, ocupând 1.200 km2. Împarţirea grupului în mai multe echipe nu împiedica reunirea lor în anumite momente şi locuri. Vara umblau prin munti, fiind aprovizionati de localnicii aflaţi la sălaşe şi stâne, în vreme ce iarna se retrăgeau în adăposturile în care îşi făcuseră din timp rezerve de alimente. Erau înarmaţi cu arme militare, automate, pistolete si grenade ofensive şi defensive. Li se atribuiau 25 de jafuri ţi atacuri la cooperative. Se observase că nu atacau formaţiunile de Securitate aflate în urmarirea lor, iar când erau descoperiţi nu primeau lupta, preferând să se ascundă. Daca erau încercuiţi deschideau foc cu tot armamentul din dotare, aruncau grenade, dupa care dispăreau în padure sau în locurile prăpăstioase. Având în vedere uriaşa disproporţie de forţe, era singura soluţie raţională. Securitatea avea să noteze că populaţia se afla “sub influenţa” partizanilor, unii având legături familiale, aşa explicându-se de ce informaţiile erau obţinute cu greutate şi întârziere. Între 5 iunie-1 iulie 1952, Securitatea a iniţiat o amplă operaţiune împotriva grupului Işfănuţ, la care au participat trupe din Regimentul 10 Securitate Orăştie. Mai precis, a fost vorba de 11 ofiţeri, 17 sergenţi reangajaţi şi 311 militari în termen. Operaţiunea – dusa în zona Caransebeş, Muntele Godeanu, Armeniş, Văliug – a constat în instalarea de posturi, pânde (formate din 3-5 oameni şi un sef) pe drumurile probabile de mişcare a partizanilor, uneori pe linii succesive, baraje principale şi ajutătoare, capcane, scotocirea terenului. Ca urmare a acestor acţiuni, la 6/7 iunie 1952, la punctul Tâlva Înalta a fost ucis partizanul Ioan Caraibot zis Ciovica. Au fost prinse două persoane care aveau legături şi îi aprovizionau pe partizani: Nicolae Românu la 12/13 iunie 1952, la nord-vest de Domaşnea, iar Ilie Mutanu, din Verendin, la 27 iunie 1952. De asemenea, în timpul acestor acţiuni au fost descoperite mai multe gropi folosite de partizani pentru depozitarea alimentelor. Rezultatele erau totuşi foarte modeste, pe lângă suprafaţa mare de acoperit şi informaţiile reduse adaugându-se şi lipsa de experientă a militarilor sosiţi recent de la centrele de instructie.

Pentru a continua presiunea asupra luptătorilor anticomunişti, la începutul lunii iulie 1952, Comandamentul Trupelor de Securitate a ordonat Regimentului 10 Securitate ca în zona în care avusese loc operaţiunea să ramână timp de 45 de zile o companie din Batalionul Reşiţa, campată în corturi, aceasta urmând să execute instrucţie, dar şi să păstreze o strânsă legatură cu Securitatea. Dupa trecerea celor 45 de zile, compania aflată în teren avea să fie schimbată cu o alta din acelaşi batalion. De-a lungul întregii perioade cât trupele rămâneau în zona s-a dispus organizarea observaţiei aeriene. Securitatea a întreprins între 20-25 iulie 1952 o acţiune în masivul păduros dintre râul Nera (Munţii Semenic) şi zona sălaşelor comunelor Verendin si Luncaviţa. Acţiunea a constat în operaţiuni de scotocire si pânde, constituite în baraj pe linia de înaintare a dispozitivului, dar fără rezultate pozitive. Ca urmare a faptului că în vara anului 1952 a avut loc o noua împartire teritorial-administrativă, grupul operativ constituit din personalul Regionalei de Securitate Severin a fost desfiinţat, iar activitatea informativă a fost neglijată, ceea ce se observa şi în lipsa informatorilor de calitate. În acelasi timp, partizanii aveau legături directe cu rudele lor de gradele I şi II, în rândurile cărora era greu de patruns. Securitatea considera că era potrivită recurgerea la o masura extremă: dislocarea din regiune a persoanelor dovedite că îi sprijiniseră pe partizani. Se credea că aceasta avea să-i oblige pe luptătorii anticomunişti să-şi facă legături în afara rudelor apropiate, unde existau posibilităţi mai mari de pătrundere informativă. De asemenea, lipsa surselor de aprovizionare avea să-i determine pe partizani să facă mai multe deplasări şi astfel să cadă mai uşor, fie în reţeaua informativă a Securităţii, fie în plasa de pânde a acesteia. Pâna la jumatatea lunii august 1952 a fost reînfiintat şi grupul operativ şi se luaseră măsuri pentru continuarea acţiunii informative. Însă grupul operativ întâmpina şi greutăţi, generate în principal de lipsa mijloacelor de transport. Uneori partizanii se ocupau şi cu jefuirea unor bunuri, fie pentru a putea supravieţui, fie pentru a-i putea răsplăti pe unii susţinători. Spre exemplu, Dumitru Işfănuţ l-a surprins în Munţii Ţarcu pe un inginer (Adrian Iasinski) din cadrul Ministerul Forţelor Armate, la 18 iulie 1952, şi i-a luat hainele militare, un ceas de aur şi 1.800 de lei. Securitatea bănuia că inginerul militar era de fapt în legatura cu “bandiţii”, totul fiind o înscenare. Cert este că ulterior Işfănuţ a fost văzut îmbracat în hainele inginerului. De asemenea, în iulie 1952, Işfănuţ a ridicat doi cai de pe Muntele Parmesului, ai unui locuitor din comuna Marasinet, raionul Baia de Arama, pe care apoi i-a vândut pentru 3.000 de lei unei persoane din comuna Ciresa, raionul Baia de Arama, cu care avea legaturi mai vechi. La 10 august 1952 DumitruIşfănuţ îşi făcuse apariţia împreună cu un alt partizan la o stână aflată între Munţii Ţarcului şi râul Şes. Cei doi au discutat cu ciobanii, afirmând că în cazul în care vor fi încercuiţi de trupe vor lupta, dovedindu-se încrezatori în capacitatea lor de a opune rezistenţă. Ulterior s-au îndreptat spre Munţii Godeanu. Işfănuţ a apărut împreună cu un alt partizan, în 14 august 1952, la cabanele IPEIL din Poiana Ruscăi, dupa care au plecat spre locul Poienile Înalte, către comuna Feneş, raionul Caransebeş. La 18 august 1952, Işfănuţ şi un alt membru al grupului său l-ar fi bătut pe un cioban din comuna Teregova, caruia i-ar fi luat 100 de lei si ţigările. Toate cele de mai sus au determinat Securitatea sa întreprindă o actiune de scotocire a masivului muntos dintre comunele Fenes (nord)-Rusca (sud)-Muntele Sest (est) si soşeaua Caransebeş-Teregova (vest), care însă din cauza efectivelor reduse implicate, ce nu au putut acoperi întregul sector, nu a fost încununată de succes. Au mai fost amplasate posturi de pânde şi capcane.

Distrugerea subgrupului Işfănuţ

Concomitent strângerea de informaţii a beneficiat de o atenţie deosebită prin activarea informatorilor “de calitate”, care au fost dirijati în jurul partizanilor şi al persoanelor de sprijin. Insistenţa Securităţii a dat în cele din urmă rezultate. Unul din informatori, cu numele conspirativ “Corbu”, s-a întâlnit la 27 august 1952 cu partizanii Nistor Duicu zis Boieru şi Victor Curescu zis Gudulea, stabilind cu aceştia o întâlnire pentru a doua zi. Alertată de informator (în fapt era vorba de socrul lui Victor Curescu), Securitatea a pregătit în noaptea de 27/28 august o acţiune în care au fost implicati 35 de ostaşi din trupele operative cu cadrele lor, precum şi 16 miliţieni şi cinci câini de urmărire. În zorii zilei de 28 august 1952 a avut loc o luptă între securişti şi cei doi partizani, care au fost prinşi. Grav rănit la cap, Nistor Duicu a fost transportat la spital, unde a suferit o intervenţie chirurgicală, dar a decedat dupa două ore. În urma anchetelor “specifice” la care a fost supus Victor Curescu, s-au aflat elemente importante cu privire la grupul de partizani: persoane de sprijin, locurile unde erau construite adăposturi, armamentul pe care îl deţineau etc. Pe baza acestor informaţii, trupele de Securitate au trecut la cercetarea terenului şi au descoperit un adăpost improvizat şi un bordei. Deşi partizanii nu au fost găsiţi la bordei, s-a dedus că era folosit de ei. Securitatea a instalat la ambele ascunzători două posturi de pânde şi capcane, fiecare format din câte 20 de militari din trupele operative. Alte trei capcane a câte cinci oameni fiecare au fost fixate la stâna tatălui lui Nicolae Ciurică, în Muntele Buza Osli, unde se aflase (din anchetarea aceluiaşi Victor Curescu) că acesta avea să vină. În dimineata zilei de 1 septembrie 1952 a sosit într-adevar Nicolae Ciurică, însoţit de Gheorghe Stănescu, iar la 50 de metri în spate de Dumitru Işfănuţ. Partizanii au reuşit să scape (şi) datorită faptului că armele securiştilor nu au funcţionat. Pentru a fugi mai uşor, Nicolae Ciurică şi Gheorghe Stănescu şi-au abandonat armamentul (2 arme ZB, 58 de cartuşe ZB, un pistol “cu butie” şi 7 cartuşe P.P.S.), dar şi hainele de pe ei (un cojoc scurt, pălăriile de pe cap, o căciula, doi saci de merinde, diverse alimente, medicamente, scrisori etc.). În paralel cu toate aceste acţiuni, Regionala de Securitate Timişoara a lansat un informator ca fugar, care avea şanse de a se întâlni cu Dumitru Işfănuţ. Legătura se făcea prin intermediul soţiei “fugarului”, recomandată de el ca fiind de încredere. Regionala de Securitate Timişoara a reuşit în septembrie 1952 să-l identifice pe Avram Rain (sau Roiu), tăran chiabur din comuna Sadova Nouă, la sud de Caransebeş, ca fiind principalul susţinător al lui Dumitru Işfănuţ. Ridicat în mod discret şi cercetat de Securitate cu mijloacele caracteristice, Rain a destăinuit că partizanul se ascundea în gospodaria lui, într-un adăpost special amenajat în grajd. Mai mult chiar, săteanul a acceptat să ajute Securitatea la capturarea temutului lider partizan. La 29 septembrie 1952 s-a întreprins o operaţiune pentru capturarea lui Işfănuţ. Acesta însa a refuzat să se predea şi a deschis focul asupra securiştilor, care l-au rănit mortal prin aruncarea unei grenade, ceea ce crediteaza şi unele surse orale (deşi unele dintre acestea dau ca posibilă şi sinuciderea cu ajutorul pistolului automat). Conform unei alte surse orale, pentru a nu cădea viu în mâinile autorităţilor, Işfănuţ s-ar fi sinucis cu ajutorul unei grenade. Capul său ar fi fost taiat şi trimis la Bucureşti, trădatorul primind 100.000 de lei pentru ajutorul pe care l-a dat Securităţii. Familia lui Dumitru Işfănuţ a avut enorm de suferit pentru că el intrase în rezistenţă şi devenise unul dintre cei mai importanţi partizani din Banat. Fiul său, IonIşfănuţ, a fost reţinut în 1953. Copilul de altadată avea să rememoreze dupa aproape patru decenii:

“Pe mine m-au arestat că eram copilul lui tata. Şi pe urmă şi pe bunica, pe toţi ne-au arestat. Ne dădeau pedeapsă administrativă. Îţi dadeau 24 de luni (atât mi-au dat mie) si după aia puteau sa-ţi dea încă 21 de luni şi tot aşa. Eu [nu] am facut decât 2 ani administrativ […] şi un an la Canal. Pe mama şi pe bunica le-au dus într-o puşcărie de femei. Pe mama au trimis-o [apoi şi în] domiciliu forţat. O luau des pe mama în securitate şi o băteau să spună unde e tata. Şi pe mine m-au bătut de multe ori: mă descalţau, mă legau de mâini şi de picioare, îmi băgau un par şi mă întorceau cu tălpile în sus. Mă băteau pe rând, unul cu o bâtă groasă şi altul cu o centură. Când am început să ţip mi-au bagat în gură ciorapul meu. Cred că aveam vreo 17 ani. Şi-acasă veneau tot timpul şi făceau percheziţii, o loveau pe mama şi pe bunica până cadeau, săracele, pe jos”.

Din cauza relelor tratamente la care fusese supusa, soţia lui Dumitru Işfănuţ s-a îmbolnăvit şi a murit curând după eliberarea din Gulagul dejist. Ceilalţi membri ai grupului au fost semnalaţi în repetate rânduri în cursul lunii octombrie 1952. Cu toate că în paralel cu acţiunea informativă s-au organizat mai multe acţiuni operative, de urmărire şi scotocire, pânde si patrulări, nu s-a reuşit capturarea vreunui partizan. Însa au fost identificate mai multe persoane de sprijin ale grupului, din rândurile cărora au fost recrutaţi doi informatori “de calitate”, prin intermediul cărora se întrevedea şansa capturării lui Gheorghe Stănescu şi a lui Nicolae Ciurică. De asemenea, fuseseră identificate trei persoane de sprijin ale lui Dumitru Mutaşcu, ceea ce dădea speranţe securiştilor că îl vor putea prinde. Gheorghe Balica a fost capturat viu în noaptea de 9/10 noiembrie 1952 în casa unui locuitor (Dionisie Obsterescu zis Bogatu) din comuna Lăpuşnicul Mare, cu concursul direct al ginerelui gazdei, Petru Voda. Deşi avea asupra lui un pistol şi o grenada, Balica nu a facut uz de ele. Se spera capturarea în acelasi mod si a lui Iancu Baderca, mai ales că tovarăşul său fusese reţinut cu discreţie. Întradevăr, la 11 decembrie 1952 Baderca a fost prins la domiciliu şi cu ajutorul aceluiaşi om al Securităţii. În perioada în care a activat, grupul Işfănuţ a fost cel mai violent, provocând 10 victime. În afară de cei amintiţi de-a lungul acestui text, au mai fost ucişi: asesorul popular de la judecătoria din Teregova; Filip Rotescu, secretarul organizaţiei Frontului Plugarilor din raionul Caransebeş; Eftimie Davidescu, secretarul organizaţiei de baza PMR din comuna Rusca s.a.; Maria Gosa, din Lăpuşnicul Mare, bănuită că era informatoarea Miliţiei sau a Securităţii. Zeci de informatori au fost folosiţi pentru infiltrarea grupului Işfănuţ. Pe unii din aceştia îi cunoastem dupa numele lor conspirative: “Corbu”, “Lupu”, “Grasu”, “Mitica”, “Lina”, din partea Securităţii, dar si “Nicu”, din partea Miliţiei Teregova. Exceptându-l pe “Corbu”, aceşti informatori nu s-au dovedit eficienţi, datorită incompetenţei celor care îi recrutaseră. La un moment dat au fost scoşi 34 dintre informatori, iar patru au fost chiar arestaţi, fiind dovediţi ca agenţi dubli, care furnizau în realitate informaţii esenţiale doar partizanilor. Pentru anihilarea ultimilor partizani din acest grup, în mai 1953 erau folositi 37 de informatori, 7 dintre ei fiind “calificaţi”. În acel moment se prevedeau “combinaţii informative” pentru capturarea rebelilor. Grupul operativ al Securităţii i-a determinat pe părinţii fugarului Iosif Budescu să-l predea pe fiul lor, promiţând că acesta va beneficia de prevederile unui decret de graţiere. Noul recrut al Securităţii a fost instruit “pe loc”, la sălaşul părintilor săi, să rămână în poziţia de fugar şi să intre în legatură cu partizanii. Din activitatea ulterioară a acestui informator ştim doar că a reuşit ulterior să ia legătura cu familia Mariei Vladescu, membră a grupului de partizani. Partizanii capturaţi au fost trimiţi în instanţă. Autorităţile au constituit un lot compozit, în frunte cu Gheorghe Balica, în care au mai fost inclusi Iancu Baderca şi Victor Curescu, dar si dr. Liviu Vuc împreună cu şapte membri ai grupului acestuia (Ion Cioca, Stefan Dragan, Dumitru Nemes, Nistor Lala, Dumitru Lungan, Ioan Bihoi si Gheorghe Enea). Prin sentinţa nr. 68/12 martie 1953 a Tribunalului Militar Timişoara, Gheorghe Balica, Iancu Baderca si Victor Curescu au fost condamnaţi la moarte, confiscarea averii personale şi obligaţia de a plăti 200 de lei cheltuieli de judecată. Acuzaţii din grupul Vuc au primit condamnări mai “uşoare”: Liviu Vuc si Ion Cioca, muncă silnică pe viaţă; Ştefan Drăgan şi Dumitru Nemes, 25 de ani muncă silnică; Nistor Lala, Dumitru Lungan si Ioan Bihoi, 15 ani munca silnică; Gheorghe Enea, 10 ani munca silnică, dar şi confiscarea averii. Recursul lui Iancu Baderca, Gheorghe Balica si Victor Curescu a fost respins, cei trei partizani fiind executaţi la 13 august 1953, ora 4,30, la Caransebeş.

Anchetarea membrilor capturaţi ai grupului Işfănuţ în condiţiile bine cunoscute a permis Securităţii să afle care erau gazdele lor, ceea ce a crescut numărul celor reţinuţi la sfârşitul lunii (îndeosebi pe 18) martie 1953. Din comunele Verendin, Lăpusnicu-Mare, Mehadica, Poiana şi Bozovici au fost ridicate 14 persoane, inclusiv trei femei, formând aşa-numitul “grup de alimentatori”. Susţinătorii grupului Işfănuţ au fost condamnaţi prin sentinţa nr. 71/1953 la pedepse variind între 3 şi 15 ani muncă silnică. Între cei care îi ajutaseră pe partizani s-a aflat Sofia Obesterescu zisa Nica, tărancă săracă din comuna Lăpuşnicu Mare, văduvă de război (sotul ei murise în ultima parte a celei de-a doua conflagraţii mondiale, în luptele din Ungaria). Din vara anului 1951 le-a oferit găzduire şi mâncare lui Gheoghe Balica şi Iancu Baderca. Pentru acest motiv a fost arestată la 18 martie 1953, iar prin sentinţa Tribunalului Militar Timişoara din 28 mai 1953 a primit şase luni închisoare corecţională. Nicolae Moata, din comuna Bozovici, i-a ajutat pe partizani din primăvara anului 1952, oferindu-le alimente, dar şi pulovere şi ciorapi, piese tricotate de soţia sa. Potrivit documentelor Securităţii, Moata a refuzat să dezvăluie ceva în timpul anchetei, preferând să se sinucida decât să-i predea pe fugari. Este însa posibil ca datorită atitudinii sale de necolaborare să fi fost ucis de anchetatori. Ileana Moata, sotia lui Nicolae Moata, a fost şi ea arestată, judecată şi condamnată, alături de membrii lotului său, care au primit pedepse situate între şase luni şi un an. Acasă au ramas doi copii, care nu mai aveau nici un sprijin. Un numar foarte mare (82) de locuitori din comuna Bozovici au alcătuit un memoriu către preşedintele Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI, solicitând reducerea pedepsei pentru Ileana Moata. Ca urmare a recursului, i s-a redus pedeapsa la şase luni închisoare, executate la Timişoara şi Mislea. O altă femeie arestată pentru sprijinirea partizanilor Iancu Baderca, Nistor Duicu şi Ion Caraibot zis Ciovica, între toamna anului 1950 şi primăvara lui 1953, a fost Maria Popovici, din comuna Mehadica. În ancheta avea să declare: “Am avut ocazia de a-i denunţa [pe partizani – n.n.], dar n-am vrut, deoarece îmi parea rău şi m-am simţit ataşată lor”. Pentru loialitatea ei, într-o vreme în care delaţiunea era un adevărat flagel, a primit şase luni închisoare, ajungând la Mislea. Mihai Sarangau zis Cibuc a fost arestat în 1954-1955 datorită legăturilor cu partizanii. Pus în capul unui lot format din 12 persoane din Lăpuşnicu Mare, pe care nu le văzuse vreodată, a fost judecat şi condamnat la 8 ani muncă silnică, confiscarea averii, 300 de lei pentru port ilegal de arma şi 100 de lei cheltuieli de judecată. Şi-a executat pedeapsa la Timişoara, Jilava, Capul Midia, Adjud, minele de la Baia Sprie şi Valea Nistrului, iar în cele din urmă la Gherla.

Materiale preluate din lucrarea: Dorin Dobrincu – Formaţiunile de rezistentă din Banat (1949-1954) – „Rămăşiţele grupului Ion Uţă: Formaţiunile de rezistenţă din Banat conduse de fraţii Duicu, Dumitru Mutaşcu şi Dumitru Işfănuţ (1949-1954)

Fotografia ne-a fost pusă la dispoziţie de Ion Işfănuţ(Sfârloagă), fiul lui Dumitru Işfănuţ.