Domașnea

Grupul de rezistență al fraților Duicu - Noi am stat ca-n mormânt

În con­tex­tul in­ten­si­fi­că­rii ac­ti­vi­tă­ții gru­pu­ri­lor de re­zis­ten­ță din Banat, în iarnă 1948-1949, ser­vi­ci­i­le re­pre­si­ve ale gu­ver­nu­lui de la Bu­cu­rești au luat în con­si­de­ra­re riscul de a pierde au­to­ri­ta­tea și chiar con­tro­lul în anu­mi­te zone din pro­vin­cia sud-ves­ti­că, motiv pentru care au decis in­ter­ven­ția de ur­gen­ță și cu forțe con­si­de­ra­bi­le. Re­zul­ta­te­le au fost cele aș­tep­ta­te, adică dis­tru­ge­rea prin­ci­pa­le­lor gru­puri bă­nă­țe­ne, între ele și cel al co­lo­ne­lu­lui Ion Uță. Însa unii din mem­brii aces­tei gru­pări au reușit să scape de ares­ta­re și ul­te­ri­or s-au reunit sub con­du­ce­rea unor noi lideri, con­sti­tu­ind for­ma­țiuni – "ră­mași­țe­le gru­pu­lui Uță”, po­tri­vit ter­mi­no­lo­gi­ei Se­cu­ri­tă­ții – care au in­fir­mat timp de mai mulți ani pre­ten­ția re­gi­mu­lui co­mu­nist de a con­tro­la în­tre­gul te­ri­to­riu montan al Ba­na­tu­lui.

Re­u­ni­rea su­pra­vie­țu­i­to­ri­lor din grupul co­lo­ne­lu­lui Ion Uță

În mo­men­tul ata­cu­lui Se­cu­ri­tă­ții, la 7/8 fe­bru­a­rie 1949, unii dintre mem­brii gru­pu­lui Uță erau ple­cați după ali­men­te. În fața ofen­si­vei în­tre­prin­se de au­to­ri­tăți, ei au căutat să-și gă­seas­că locuri cât mai sigure de re­fu­giu. Su­pra­vie­țu­i­rea în munți pe timp de iarnă era însa extrem de di­fi­ci­lă.Cei care au scăpat din grupul co­lo­ne­lu­lui Uță au în­cer­cat să se re­gru­pe­ze. Unii su­pra­vie­țu­i­tori au po­ves­tit că erau foarte puțini, iar aju­toa­re­le pri­mi­te din partea să­te­ni­lor se mi­c­șo­ra­se­ră și ele, alții că nu­mă­rul lor se ridică la 37. În pri­ma­va­ră s-au reunit în pădure. "Acum, când ne murise șeful, aș­tep­tam să vină alt șef, care să ne or­ga­ni­ze­ze. Aș­tep­tam. Nu mai puteai să miști, că era atâta armată!”. Când tru­pe­le intrau în pădure, re­be­lii fugeau în sat, spre a se as­cun­de. În ge­ne­ral lumea era bi­ne­vo­itoa­re, deși in­for­ma­to­rii nu lip­seau. O luptă între unii par­ti­zani și Se­cu­ri­ta­te s-a mai dat la Rusca și la Glo­bu­rău. Asupra celor dintâi se pu­se­se­ră premii în bani. Spre exem­plu, Radu Dinca, unul dintre ei, "valora” 200.000 de lei. El a și plecat spre Ti­mi­șoa­ra, unde își avea do­mi­ci­li­ul, să se în­tâl­neas­că cu soția lui, pe care o rugase să ia le­gă­tu­ra cu ță­ra­nii din re­giu­ne, pentru a or­ga­ni­za și acolo re­zis­ten­ța. Ul­te­ri­or soția l-a trădat și a fost ares­tat de o echipă de se­cu­riști la Pă­du­rea Verde, în mar­gi­nea Ti­mi­șoa­rei, în iunie 1950.

Nu­cle­ul din jurul fra­ți­lor Duicu

La ju­mă­ta­tea lunii fe­bru­a­rie 1949, scurt timp după dis­tru­ge­rea gru­pu­lui Uță, Se­cu­ri­ta­tea con­si­de­ra că par­ti­za­nii care scă­pa­se­ră se aflau sub con­du­ce­rea fra­ți­lor Duicu ziși Boeru, din comuna Do­maș­nea. Se pare că li­de­rul gru­pu­lui era Ion Duicu zis Boieru (dar și Popa, pentru că avea obi­ce­iul de a se tra­ves­ti în haine pre­o­țești), iar ală­tu­ri de el se mai aflau frații săi Nistor și Petru Duicu, Ghe­or­ghe Cris­tes­cu, Petru Românu, toți din Do­maș­nea; Ste­li­an Ber­be­ca­ru, din Buzău; Nico­lae La­les­cu, Nistor Armaș zis Gârbin, Ion Izbașa zis Daba și Ion Duicu, aceștia ori­gi­nari din Cor­ne­re­va. Se­cu­ri­ta­tea re­u­și­se până la 2 martie 1949 să in­tro­du­că un in­for­ma­tor între su­pra­vie­țu­i­to­rii din grupul Ută. In­for­ma­to­rul nu doar că se in­fil­tra­se în rân­du­ri­le par­ti­za­ni­lor (10 în total), dar ghidat de se­cu­riști crease o di­ver­siu­ne, doi dintre par­ti­zani ale­gând să se izo­le­ze de cei­lalți. Se­cu­ri­ta­tea ur­mă­rea cre­a­rea con­di­ți­i­lor ca par­ti­za­nii să se îm­puș­te între ei, adică cei 8 rămași să-i li­chi­de­ze pe cei doi ple­cați. Cu aju­to­rul ace­lu­iași in­for­ma­tor, po­li­ția po­li­ti­că a aflat lo­cu­ri­le de adă­post ale re­be­li­lor și toate per­soa­ne­le care erau în le­ga­tu­ră cu ei, ofe­rin­du-le pro­vi­zii și adă­post. Pe baza aces­tor in­for­ma­ții pre­ci­se, Se­cu­ri­ta­tea pre­gă­tea cap­tu­ra­rea par­ti­za­ni­lor printr-o ac­țiu­ne si­mul­ta­nă la obiec­ti­ve­le iden­ti­fi­ca­te, agen­tul ei fiind uti­li­zat pentru ve­ri­fi­ca­rea aces­tor ținte. Se­cu­riș­tii au aflat că 10 membri ai gru­pu­lui Uță se găseau într-un adă­post spe­cial con­stru­it lângă un salas din zonă "Cracul Stânei”, 22 de km vest de Cor­ne­re­va. Pentru ani­hi­la­rea gru­pu­lui s-a ini­țiat o ope­ra­țiu­ne pe 6 martie 1949, tru­pe­le având o că­la­u­ză care cu­noș­tea foarte bine zona și locul unde se afla adă­pos­tul. În di­mi­nea­ța zilei de 7 martie 1949, în adă­post au fost sur­prinși doar doi lup­tă­tori an­ti­co­mu­niști, cei­lalți opt pă­ră­sind zona cu 24 de ore îna­in­te. Cei doi par­ti­zani au des­chis focul asupra se­cu­riș­ti­lor, dar Horia Izbașa zis Mi­ches­cu, plugar din comuna Că­ni­cea, ju­de­țul Se­ve­rin, a fost îm­pus­cat mortal. Da­to­ri­tă vi­zi­bi­li­tă­tii reduse – vi­sco­lul era extrem de pu­ter­nic, cu o abu­n­den­tă cădere de zăpadă – Nistor Armaș zis Gârbin a reușit să dis­pa­ră, deși fusese rănit. Se­cu­ri­ta­tea nu îi dădea nici o șansă de su­pra­vie­țu­i­re, de­o­a­re­ce pier­du­se mult sânge, după cum o do­ve­deau dârele lăsate pe zăpadă, în con­di­ți­i­le în care mai și fugise doar în cămașă și cu capul des­co­pe­rit, iar pe o rază de 10 km nu avea unde să se adă­pos­teas­că. Au fost cap­tu­ra­te: o armă ZB, un pistol "cu butoi”, trei gren­a­de de­fen­si­ve, 100 de car­tușe pentru arma ZB, două cutii cu praf de pușcă. Da­to­ri­tă con­di­ți­i­lor cli­ma­ti­ce ne­fa­vo­ra­bi­le, tru­pe­le au fost ne­vo­ite să se adă­pos­teas­că în sălașe, ope­ra­țiu­nea durând trei zile, între 6 și 9 martie 1949. În urma aces­tei ac­țiuni au re­ie­șit și punc­te­le slabe ale tru­pe­lor tri­mi­se pe teren, ele ne­a­vând echi­pa­ment de munte și fiind lip­si­te com­plet de mij­loa­ce de trans­mi­siuni. Pentru ac­țiu­ni­le contra celor care scă­pa­se­ră din grupul co­lo­ne­lu­lui Uță, Se­cu­ri­ta­tea a făcut re­cu­noaș­teri ae­rie­ne pe Valea Cernei, dar și te­res­tre cu aju­to­rul unei pa­tru­le de la Cen­trul de schi de pe Mun­te­le Mic, iar tru­pe­le au fost trans­por­ta­te de la Ca­ranse­beș la Băile Her­cu­la­ne cu o gar­ni­tu­ră spe­cia­lă de tren. Po­tri­vit unor in­for­ma­ții, Nistor Armaș zis Gârbin, par­ti­za­nul scăpat din con­frun­ta­rea amin­ti­tă mai sus, a reușit să ajungă în satul Fra­tân­cea, din comuna Cor­ne­re­va. Se pare că a fost îm­puș­cat mai apoi de o per­soa­nă nei­den­ti­fi­ca­tă. În afara de cei re­ți­nuți deja, pâna în prima decadă a lunii martie 1949 au­to­ri­tă­ți­le re­u­și­se­ră să-i iden­ti­fi­ce pe mem­brii din sate ai or­ga­ni­za­ți­ei co­lo­ne­lu­lui Uță. Aceștia urmau să fie ares­tați după li­chi­da­rea celor opt par­ti­zani îna­r­mați, în frunte cu frații Duicu, care se as­cun­deau în munții din zona co­mu­nei Cor­ne­re­va. Dat fiind ca în jurul lor se crease o rețea in­for­ma­ti­vă, ares­ta­rea ime­di­ată ar fi stân­je­nit ac­țiu­ni­le Se­cu­ri­tă­ții, având în vedere că ma­jo­ri­ta­tea celor re­ți­nuți erau din Cor­ne­re­va.

Dis­tru­ge­rea su­b­gru­pu­lui Duicu

Se­cu­ri­ta­tea a ob­ți­nut in­for­ma­ții de la Elena Popa și Mihai Românu că un grup de par­ti­zani se afla în pă­du­rea "Mă­ră­z­di­nu­lui”, lângă Do­maș­nea, iar la 30 ia­nu­a­rie 1950 o com­pa­nie din tru­pe­le de in­ter­ven­ție a de­clan­șat o ope­ra­țiu­ne în co­la­bo­ra­re cu Mi­li­ția. Par­ti­za­nii nu îsi lu­a­se­ră măsuri adec­va­te de si­gu­ran­ță, iar bor­de­iul a fost în­con­ju­rat. În luptă care a urmat au fost uciși Ion Duicu și Ghe­or­ghe Cris­tes­cu zis Galea, au fost prinși Petru Duicu (acesta a vrut să se îm­puș­te), Petru Românu și Nico­lae (sau Ghe­or­ghe) La­les­cu, dar Nistor Duicu și Ioan Ste­li­ca (sau Ste­li­ca Ber­be­ca­ru) au reușit să scape. S-au cap­tu­rat atunci un pistol mi­tra­li­eră, trei arme mi­li­ta­re și car­tușe. Cel puțin unii din in­for­ma­to­rii Se­cu­ri­tă­ții erau plătiți, se pare că uneori cu sume con­si­de­ra­bi­le. Bu­nă­oa­ră unul din cei care i-a trădat pe par­ti­za­nii men­țio­nați mai sus, Mihai Românu, o rudă în­de­par­ta­tă a lui Petru Românu, a făcut gestul la in­sis­ten­țe­le gi­ne­re­lui său, in­gi­ner tex­ti­list din Lugoj, con­ce­di­at pentru apar­te­nen­ța la Miș­ca­rea Le­gio­na­ră. Pentru fapta sa, Mihai Românu ar fi primit atâția bani încât în pri­mă­va­ră și-a putut cum­pă­ra 60 de oi, deși până atunci nu avu­se­se nici una. În schimb, pentru că îi tră­da­se pe par­ti­zani, deși pro­mi­se­se că nu o va face, Elena Popa a fost ri­di­ca­tă de lup­tă­to­rii an­ti­co­mu­niști (între ei și Du­mi­tru Iș­fă­nuț), dusă în pădure și îm­puș­ca­tă. Par­ti­za­nii morți în con­frun­ta­rea cu Se­cu­ri­ta­tea – Ion Duicu și Ghe­or­ghe Cris­tes­cu – au fost duși în Do­maș­nea de sol­dați, "pe pari ca și cum ai aduce o oaie”. Scena părea des­prin­să din se­co­le­le tre­cu­te. Arun­cați în fața pri­mă­ri­ei, cei doi „erau în pieile goale aproa­pe și oameni de aici din sat (Nico­lae Cur­ta­la și Ion Barbu, doi co­mu­niști) mai se duceau și dădeau cu pi­cio­rul în ei, ziceau că-i "cu țara în brațe", când or văzut părul. Ca­da­vre­le au fost expuse în public două zile, după care au fost ri­di­ca­te și duse într-un loc ne­cu­nos­cut. Ion Bu­dar­ca (Po­pes­cu), din Ve­ren­din, a fost prins în timp ce se as­cun­dea în beciul din casa lui și omorât. După ce au fost prinși, Petru Duicu, Petru Românu și Ghe­or­ghe La­les­cu au fost legați și bătuți, apoi pur­tați și ei prin Do­maș­nea să-i vadă oa­me­nii. An­che­te­le la Se­cu­ri­ta­tea din Lugoj și la cea din Ti­mi­șoa­ra au fost de­o­se­bit de dure. Cap­ti­vii au fost "legați de mâini și de pi­cioa­re între două mese, atâr­nați de-un par, și ne loveau cu ce apucau” (de regulă cu bâta și cu bas­to­a­ne de cau­ciuc). Ne­mai­pu­tând su­por­ta chi­nu­ri­le la care era supus – pi­cioa­re­le îi erau um­fla­te în urma lo­vi­tu­ri­lor –, Petru Duicu a în­cer­cat să se spân­zu­re. Ideea lui Petru Românu și a lui Ghe­or­ghe La­les­cu de a-și sin­cro­ni­za măr­tu­ri­i­le, de a sus­ți­ne că par­ti­za­nii morți le adu­se­se­ră mân­ca­re, haine ș.a.m.d., s-a do­ve­dit sal­va­toa­re. În alte cazuri, an­che­te­le „în­cru­ci­șa­te” ale Se­cu­ri­tă­ții au dus la ares­ta­rea și con­dam­na­rea multor oameni im­pli­cați într-un fel sau altul în re­zis­ten­ță.

Petru Duicu, Petru Românu, Pavel Va­dra­ru, Martin Moatar, Ianoș Nanu, Mihai Heimer (etnic german din Gărâna) etc. au fost ju­de­cați de Tri­bu­na­lul Mi­li­tar Ti­mi­șoa­ra. Sen­tin­ța nr. 720/1950 pre­ve­dea con­dam­na­rea mem­bri­lor și sus­ți­nă­to­ri­lor gru­pu­lui Duicu la pe­dep­se si­tu­a­te între 1,6 și 25 de ani în­chi­soa­re. Spre exem­plu, Petru Duicu a primit 25 de ani (a fost cap de lot); Ghe­or­ghe La­les­cu, 20 de ani; Petru Românu, 15 ani (i s-a spus: "tu tre­bu­ia să fii co­mu­nist, ai fost pro­le­tar”); Pavel Va­dra­ru s-a ales „doar” cu 12 ani de în­chi­soa­re co­rec­țio­na­lă, de­o­a­re­ce spu­se­se că a fost ajutat numai de fa­mi­lie ("Dacă spu­neai că ai lucrat cu alții, îți creș­tea pe­deap­să”). După o săp­tamâ­nă, în vara anului 1950, con­dam­na­ții au fost trans­por­tați cu trenul-duba la Gherla, unde con­di­ți­i­le erau inu­ma­ne. De acolo au fost duși la mina de plumb de la Valea Nis­tru­lui, unde au stat 3 ani. Cu toate că be­ne­fi­ciau de hrană mai bună în com­pa­ra­ție cu aceea pri­mi­tă în puș­că­rie, munca era ex­te­nu­an­tă da­to­ri­tă nor­me­lor exa­ge­ra­te și fap­tu­lui că au lucrat multă vreme câte 16 ore pe zi. După 3 ani, par­ti­za­nii au fost se­pa­rați de cei­lalți de­ți­nuți, in­clu­siv de tă­ră­niști, și duși îm­pre­u­na cu le­gio­na­rii la Aiud. Acolo au stat P. Va­dra­ru și I. Ba­der­ca pâna în 1962. Petru Duicu a exe­cu­tat 14 ani și ju­mă­ta­te în pe­ni­ten­ci­a­re­le Ti­mi­șoa­ra, Gherla, Mina 9 Mai și co­lo­nia de munca Nistru, din Ma­ra­mu­reș, peste tot în­du­rând umi­lin­țe nesfâr­și­te și în­fo­me­ta­re. În 14 ani și ju­mă­ta­te a avut o sin­gu­ră dată "vor­bi­tor” (în­tre­ve­de­re cu fa­mi­lia) și un singur pachet. În rest, "noi am stat ca-n mor­mânt”.

Petru Românu a fost și el dus la minele din zona Baia Mare, mai precis la Valea Nis­tru­lui. Acolo l-a cu­nos­cut, la sfâr­și­tul anului 1952-în­ce­pu­tul anului 1953, pe vi­i­to­rul „cro­ni­car” al Gu­la­gu­lui ro­mâ­nesc, Ion Ioanid. Românu a par­ti­ci­pat la o eva­da­re me­mo­ra­bi­lă din la­gă­rul mina de la Valea Nis­tru­lui, în iunie 1953, îm­pre­u­na cu alți trei de­ți­nuți: Marin Țucă , fost că­pi­tan în tru­pe­le de geniu, fiu de preot din comuna Al­bes­ti, ju­de­țul Dolj, con­dam­nat ca le­gio­nar, Ion Co­to­fan (sau Co­to­fa­na), din Avrig, și Nico­lae Miron, un tăran din Mol­do­va. Eva­da­rea a reușit, dar după câteva zile au fost prinși cu toții, duși la Oradea, an­che­tați și ju­de­cați de o in­stan­tă mi­li­ta­ră. Dintre cei patru acu­zați, trei au fost con­dam­nați la moarte, între ei și Petru Românu. În urma ce­re­rii de gra­ți­e­re s-a re­ve­nit asupra con­dam­nă­rii a doi dintre ei, Ion Co­to­fan și Petru Românu, aceștia pri­mind munca sil­ni­că pe viață. După eli­be­ra­rea din puș­că­rie, în 1964, asupra lui Petru Românu s-au făcut pre­siuni pentru a intra în colhoz. El însă a re­fu­zat și a primit pamânt situat la 7 km de Do­maș­nea. A pre­fe­rat să ramâna țăran in­de­pen­dent pe pămân­tul lui și să cre­as­că vite, re­u­șind să se des­cur­ce chiar mai bine decât co­lec­ti­viș­tii din sat.

Ma­te­ri­a­le pre­lu­a­te din lu­cra­rea: Dorin Do­brin­cu - For­ma­țiu­ni­le de re­zis­ten­tă din Banat (1949-1954) - „Ră­mă­și­țe­le gru­pu­lui Ion Uță: For­ma­țiu­ni­le de re­zis­ten­ță din Banat con­du­se de frații Duicu, Du­mi­tru Mu­taș­cu și Du­mi­tru Iș­fă­nuț (1949-1954)

Fo­to­gra­fi­i­le ne-au fost puse la dis­po­zi­ție de Petru Duicu(Boeru).

Fo­to­gra­fia cu Petru Românu face parte dintr-o co­lec­ție de fa­mi­lie.