În contextul intensificării activității grupurilor de rezistență din Banat, în iarnă 1948-1949, serviciile represive ale guvernului de la București au luat în considerare riscul de a pierde autoritatea și chiar controlul în anumite zone din provincia sud-vestică, motiv pentru care au decis intervenția de urgență și cu forțe considerabile. Rezultatele au fost cele așteptate, adică distrugerea principalelor grupuri bănățene, între ele și cel al colonelului Ion Uță. Însa unii din membrii acestei grupări au reușit să scape de arestare și ulterior s-au reunit sub conducerea unor noi lideri, constituind formațiuni – "rămașițele grupului Uță”, potrivit terminologiei Securității – care au infirmat timp de mai mulți ani pretenția regimului comunist de a controla întregul teritoriu montan al Banatului.
Reunirea supraviețuitorilor din grupul colonelului Ion UțăÎn momentul atacului Securității, la 7/8 februarie 1949, unii dintre membrii grupului Uță erau plecați după alimente. În fața ofensivei întreprinse de autorități, ei au căutat să-și găsească locuri cât mai sigure de refugiu. Supraviețuirea în munți pe timp de iarnă era însa extrem de dificilă.Cei care au scăpat din grupul colonelului Uță au încercat să se regrupeze. Unii supraviețuitori au povestit că erau foarte puțini, iar ajutoarele primite din partea sătenilor se micșoraseră și ele, alții că numărul lor se ridică la 37. În primavară s-au reunit în pădure. "Acum, când ne murise șeful, așteptam să vină alt șef, care să ne organizeze. Așteptam. Nu mai puteai să miști, că era atâta armată!”. Când trupele intrau în pădure, rebelii fugeau în sat, spre a se ascunde. În general lumea era binevoitoare, deși informatorii nu lipseau. O luptă între unii partizani și Securitate s-a mai dat la Rusca și la Globurău. Asupra celor dintâi se puseseră premii în bani. Spre exemplu, Radu Dinca, unul dintre ei, "valora” 200.000 de lei. El a și plecat spre Timișoara, unde își avea domiciliul, să se întâlnească cu soția lui, pe care o rugase să ia legătura cu țăranii din regiune, pentru a organiza și acolo rezistența. Ulterior soția l-a trădat și a fost arestat de o echipă de securiști la Pădurea Verde, în marginea Timișoarei, în iunie 1950.
Nucleul din jurul fraților Duicu
La jumătatea lunii februarie 1949, scurt timp după distrugerea grupului Uță, Securitatea considera că partizanii care scăpaseră se aflau sub conducerea fraților Duicu ziși Boeru, din comuna Domașnea. Se pare că liderul grupului era Ion Duicu zis Boieru (dar și Popa, pentru că avea obiceiul de a se travesti în haine preoțești), iar alături de el se mai aflau frații săi Nistor și Petru Duicu, Gheorghe Cristescu, Petru Românu, toți din Domașnea; Stelian Berbecaru, din Buzău; Nicolae Lalescu, Nistor Armaș zis Gârbin, Ion Izbașa zis Daba și Ion Duicu, aceștia originari din Cornereva. Securitatea reușise până la 2 martie 1949 să introducă un informator între supraviețuitorii din grupul Ută. Informatorul nu doar că se infiltrase în rândurile partizanilor (10 în total), dar ghidat de securiști crease o diversiune, doi dintre partizani alegând să se izoleze de ceilalți. Securitatea urmărea crearea condițiilor ca partizanii să se împuște între ei, adică cei 8 rămași să-i lichideze pe cei doi plecați. Cu ajutorul aceluiași informator, poliția politică a aflat locurile de adăpost ale rebelilor și toate persoanele care erau în legatură cu ei, oferindu-le provizii și adăpost. Pe baza acestor informații precise, Securitatea pregătea capturarea partizanilor printr-o acțiune simultană la obiectivele identificate, agentul ei fiind utilizat pentru verificarea acestor ținte. Securiștii au aflat că 10 membri ai grupului Uță se găseau într-un adăpost special construit lângă un salas din zonă "Cracul Stânei”, 22 de km vest de Cornereva. Pentru anihilarea grupului s-a inițiat o operațiune pe 6 martie 1949, trupele având o călauză care cunoștea foarte bine zona și locul unde se afla adăpostul. În dimineața zilei de 7 martie 1949, în adăpost au fost surprinși doar doi luptători anticomuniști, ceilalți opt părăsind zona cu 24 de ore înainte. Cei doi partizani au deschis focul asupra securiștilor, dar Horia Izbașa zis Michescu, plugar din comuna Cănicea, județul Severin, a fost împuscat mortal. Datorită vizibilitătii reduse – viscolul era extrem de puternic, cu o abundentă cădere de zăpadă – Nistor Armaș zis Gârbin a reușit să dispară, deși fusese rănit. Securitatea nu îi dădea nici o șansă de supraviețuire, deoarece pierduse mult sânge, după cum o dovedeau dârele lăsate pe zăpadă, în condițiile în care mai și fugise doar în cămașă și cu capul descoperit, iar pe o rază de 10 km nu avea unde să se adăpostească. Au fost capturate: o armă ZB, un pistol "cu butoi”, trei grenade defensive, 100 de cartușe pentru arma ZB, două cutii cu praf de pușcă. Datorită condițiilor climatice nefavorabile, trupele au fost nevoite să se adăpostească în sălașe, operațiunea durând trei zile, între 6 și 9 martie 1949. În urma acestei acțiuni au reieșit și punctele slabe ale trupelor trimise pe teren, ele neavând echipament de munte și fiind lipsite complet de mijloace de transmisiuni. Pentru acțiunile contra celor care scăpaseră din grupul colonelului Uță, Securitatea a făcut recunoașteri aeriene pe Valea Cernei, dar și terestre cu ajutorul unei patrule de la Centrul de schi de pe Muntele Mic, iar trupele au fost transportate de la Caransebeș la Băile Herculane cu o garnitură specială de tren. Potrivit unor informații, Nistor Armaș zis Gârbin, partizanul scăpat din confruntarea amintită mai sus, a reușit să ajungă în satul Fratâncea, din comuna Cornereva. Se pare că a fost împușcat mai apoi de o persoană neidentificată. În afara de cei reținuți deja, pâna în prima decadă a lunii martie 1949 autoritățile reușiseră să-i identifice pe membrii din sate ai organizației colonelului Uță. Aceștia urmau să fie arestați după lichidarea celor opt partizani înarmați, în frunte cu frații Duicu, care se ascundeau în munții din zona comunei Cornereva. Dat fiind ca în jurul lor se crease o rețea informativă, arestarea imediată ar fi stânjenit acțiunile Securității, având în vedere că majoritatea celor reținuți erau din Cornereva.
Distrugerea subgrupului Duicu
Securitatea a obținut informații de la Elena Popa și Mihai Românu că un grup de partizani se afla în pădurea "Mărăzdinului”, lângă Domașnea, iar la 30 ianuarie 1950 o companie din trupele de intervenție a declanșat o operațiune în colaborare cu Miliția. Partizanii nu îsi luaseră măsuri adecvate de siguranță, iar bordeiul a fost înconjurat. În luptă care a urmat au fost uciși Ion Duicu și Gheorghe Cristescu zis Galea, au fost prinși Petru Duicu (acesta a vrut să se împuște), Petru Românu și Nicolae (sau Gheorghe) Lalescu, dar Nistor Duicu și Ioan Stelica (sau Stelica Berbecaru) au reușit să scape. S-au capturat atunci un pistol mitralieră, trei arme militare și cartușe. Cel puțin unii din informatorii Securității erau plătiți, se pare că uneori cu sume considerabile. Bunăoară unul din cei care i-a trădat pe partizanii menționați mai sus, Mihai Românu, o rudă îndepartată a lui Petru Românu, a făcut gestul la insistențele ginerelui său, inginer textilist din Lugoj, concediat pentru apartenența la Mișcarea Legionară. Pentru fapta sa, Mihai Românu ar fi primit atâția bani încât în primăvară și-a putut cumpăra 60 de oi, deși până atunci nu avusese nici una. În schimb, pentru că îi trădase pe partizani, deși promisese că nu o va face, Elena Popa a fost ridicată de luptătorii anticomuniști (între ei și Dumitru Ișfănuț), dusă în pădure și împușcată. Partizanii morți în confruntarea cu Securitatea – Ion Duicu și Gheorghe Cristescu – au fost duși în Domașnea de soldați, "pe pari ca și cum ai aduce o oaie”. Scena părea desprinsă din secolele trecute. Aruncați în fața primăriei, cei doi „erau în pieile goale aproape și oameni de aici din sat (Nicolae Curtala și Ion Barbu, doi comuniști) mai se duceau și dădeau cu piciorul în ei, ziceau că-i "cu țara în brațe", când or văzut părul. Cadavrele au fost expuse în public două zile, după care au fost ridicate și duse într-un loc necunoscut. Ion Budarca (Popescu), din Verendin, a fost prins în timp ce se ascundea în beciul din casa lui și omorât. După ce au fost prinși, Petru Duicu, Petru Românu și Gheorghe Lalescu au fost legați și bătuți, apoi purtați și ei prin Domașnea să-i vadă oamenii. Anchetele la Securitatea din Lugoj și la cea din Timișoara au fost deosebit de dure. Captivii au fost "legați de mâini și de picioare între două mese, atârnați de-un par, și ne loveau cu ce apucau” (de regulă cu bâta și cu bastoane de cauciuc). Nemaiputând suporta chinurile la care era supus – picioarele îi erau umflate în urma loviturilor –, Petru Duicu a încercat să se spânzure. Ideea lui Petru Românu și a lui Gheorghe Lalescu de a-și sincroniza mărturiile, de a susține că partizanii morți le aduseseră mâncare, haine ș.a.m.d., s-a dovedit salvatoare. În alte cazuri, anchetele „încrucișate” ale Securității au dus la arestarea și condamnarea multor oameni implicați într-un fel sau altul în rezistență.
Petru Duicu, Petru Românu, Pavel Vadraru, Martin Moatar, Ianoș Nanu, Mihai Heimer (etnic german din Gărâna) etc. au fost judecați de Tribunalul Militar Timișoara. Sentința nr. 720/1950 prevedea condamnarea membrilor și susținătorilor grupului Duicu la pedepse situate între 1,6 și 25 de ani închisoare. Spre exemplu, Petru Duicu a primit 25 de ani (a fost cap de lot); Gheorghe Lalescu, 20 de ani; Petru Românu, 15 ani (i s-a spus: "tu trebuia să fii comunist, ai fost proletar”); Pavel Vadraru s-a ales „doar” cu 12 ani de închisoare corecțională, deoarece spusese că a fost ajutat numai de familie ("Dacă spuneai că ai lucrat cu alții, îți creștea pedeapsă”). După o săptamână, în vara anului 1950, condamnații au fost transportați cu trenul-duba la Gherla, unde condițiile erau inumane. De acolo au fost duși la mina de plumb de la Valea Nistrului, unde au stat 3 ani. Cu toate că beneficiau de hrană mai bună în comparație cu aceea primită în pușcărie, munca era extenuantă datorită normelor exagerate și faptului că au lucrat multă vreme câte 16 ore pe zi. După 3 ani, partizanii au fost separați de ceilalți deținuți, inclusiv de tărăniști, și duși împreuna cu legionarii la Aiud. Acolo au stat P. Vadraru și I. Baderca pâna în 1962. Petru Duicu a executat 14 ani și jumătate în penitenciarele Timișoara, Gherla, Mina 9 Mai și colonia de munca Nistru, din Maramureș, peste tot îndurând umilințe nesfârșite și înfometare. În 14 ani și jumătate a avut o singură dată "vorbitor” (întrevedere cu familia) și un singur pachet. În rest, "noi am stat ca-n mormânt”.
Petru Românu a fost și el dus la minele din zona Baia Mare, mai precis la Valea Nistrului. Acolo l-a cunoscut, la sfârșitul anului 1952-începutul anului 1953, pe viitorul „cronicar” al Gulagului românesc, Ion Ioanid. Românu a participat la o evadare memorabilă din lagărul mina de la Valea Nistrului, în iunie 1953, împreuna cu alți trei deținuți: Marin Țucă , fost căpitan în trupele de geniu, fiu de preot din comuna Albesti, județul Dolj, condamnat ca legionar, Ion Cotofan (sau Cotofana), din Avrig, și Nicolae Miron, un tăran din Moldova. Evadarea a reușit, dar după câteva zile au fost prinși cu toții, duși la Oradea, anchetați și judecați de o instantă militară. Dintre cei patru acuzați, trei au fost condamnați la moarte, între ei și Petru Românu. În urma cererii de grațiere s-a revenit asupra condamnării a doi dintre ei, Ion Cotofan și Petru Românu, aceștia primind munca silnică pe viață. După eliberarea din pușcărie, în 1964, asupra lui Petru Românu s-au făcut presiuni pentru a intra în colhoz. El însă a refuzat și a primit pamânt situat la 7 km de Domașnea. A preferat să ramâna țăran independent pe pământul lui și să crească vite, reușind să se descurce chiar mai bine decât colectiviștii din sat.
Materiale preluate din lucrarea: Dorin Dobrincu - Formațiunile de rezistentă din Banat (1949-1954) - „Rămășițele grupului Ion Uță: Formațiunile de rezistență din Banat conduse de frații Duicu, Dumitru Mutașcu și Dumitru Ișfănuț (1949-1954)
Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de Petru Duicu(Boeru).
Fotografia cu Petru Românu face parte dintr-o colecție de familie.


