Domașnea

Am fost primii în garniturile de tren ale deportărilor din Banat

Măr­tu­rii Cor­ne­liu Ho­res­cu Blă­na­ru din vo­lu­mul "Ana­le­le Sighet 7, Anii 1949-1953 Me­ca­nis­me­le Te­ro­rii", edi­tu­ra Fun­da­ția Aca­de­mia Civică, 1999.

Pri­me­le amin­tiri din co­pi­lă­rie le am dintr-un vagon de marfă care mă ducea, la sfâr­și­tul verii anului 1949, de la Do­maș­nea, ju­de­țul Caraș-Se­ve­rin, spre o des­ti­na­ție ne­cu­nos­cu­tă. Spre Est.

Îm­pli­ni­sem trei ani și eram îm­pre­u­nă cu fa­mi­lia mea, sau mai exact cu ce mai ră­ma­se­se din ea, fi­ind­că tatăl meu, Spiru Blă­na­ru, lup­ta­se în Munții Ba­na­tu­lui și fusese prins în pri­mă­va­ra ace­lu­iași an de for­țe­le de se­cu­ri­ta­te. A fost rănit în urma unei con­frun­tări dure și in­e­ga­le, da­to­ra­tă, pro­ba­bil, unei tră­dari. Ju­de­cat în vara ace­lu­iași an a fost con­dam­nat la moarte și exe­cu­tat la Ti­mi­șoa­ra. Tot atunci a căzut, îm­puș­cat mortal, ca­ma­ra­dul său, ță­ra­nul din Feneș, lon Ca­rai­man, om de înaltă ținută morală, iu­bi­tor de Dum­ne­zeu și țară.

Arbore ge­ne­a­lo­gic Cornel Ho­res­cu cu de­ta­lii

Calea mun­ți­lor o lu­a­se­ră în acei ani, 1948-1949, bu­ni­cul din­spre mama, Nico­lae Ho­res­cu și sora mamei Ani­șoa­ra Ol­tea­nu, năs­cu­tă Ho­res­cu, stu­den­tă. Ei au mai re­zis­tat până după de­por­ta­rea noas­tră, apoi, în toamnă, au fost ares­tați și con­dam­nați la ani grei de tem­ni­ță. Drept urmare, în va­go­nul de marfă se aflau: mama, Maria Blă­na­ru, grav bol­na­vă de plămâni, bunica din partea mamei, Marița Ho­res­cu, bunica din partea tatei, Eli­sa­be­ta Blă­na­ru, și trei stră­bu­nici: pa­rin­ții bu­ni­cii Marița, Ilie și Ana Răzvan, și mamă vi­tre­gă a bu­ni­cu­lui, Ana Ho­res­cu. Ba­trâni, bol­navi, copii luând drumul pri­be­gi­ei, pentru a se de­mon­stra... “îna­l­tul uma­nism so­ci­a­list”. A mai fost ri­di­ca­tă, îm­pre­u­nă cu noi, fa­mi­lia lup­tă­to­ru­lui an­ti­co­mu­nist din grupul co­lo­ne­lu­lui Uță, Petru Pus­chi­ță, zis Mu­taș­cu, din Do­maș­nea Maria Pus­chi­ță cu doi dintre copii: Ion Pus­chi­ță care avea nouă ani și Eva, ceva mai mare, în vârstă de doi­spre­ze­ce ani. Din Te­re­go­va au fost aduse soția și mama te­me­ra­ru­lui lup­tă­tor din grupul Spiru Blă­na­ru — Ion Ma­ri­țes­cu.

Am aflat mai târziu ca des­ti­na­ția nu ne era cu­nos­cu­tă atunci. Se vorbea de Bă­ră­gan sau, mai rău, de Si­be­ria, despre care cir­cu­lau, și nu fară temei, po­vești de groază. Dar eu nu per­ce­peam pe-atunci dra­ma­tis­mul si­tu­a­ți­ei. Mi se părea in­te­re­san­tă schim­ba­rea de decor, iar fe­țe­lor plânse și în­gri­jo­ra­te ale ru­de­lor le-am adre­sat o în­cu­ra­ja­re, după cum mi s-a po­ves­tit mai târziu: „Lăsa mama, ca tlece și asta".

Am în­țe­les că mi­li­ție­nii din es­cor­tă, cei care ne-au pre­lu­at de la Bu­cu­rești, se purtau destul de bine, cereau prin gări mân­ca­re pentru noi și lapte pentru copii, de­o­a­re­ce ple­ca­sem de-acasă doar cu hai­ne­le de pe noi și cu câteva bagaje de mână. De la Do­maș­nea la Bu­cu­rești, am fost es­cor­tați de se­cu­riști. Nu ne-au tratat nici rău, nici bine, pur și simplu nu co­mu­ni­cau cu noi. Ima­gini mai clare le am de sub soa­re­le unei după-amieze de toamnă do­bro­ge­ne, punc­tul final al că­la­to­ri­ei. Ai noștri au ră­su­flat oa­re­cum usu­rați, pentru că pe­ri­co­lul Si­be­ri­ei,deo­cam­da­tă, tre­cu­se. Im­por­tan­te forțe de mi­li­ție ne aș­tep­tau la gara Ba­sa­ra­bi, cărora li se spu­se­se că vine un grup pe­ri­cu­los de "ban­diți" din Banat, "du­ș­mani în­ră­iți ai po­po­ru­lui". Au rămas oa­re­cum des­cum­pă­niți, văzând grupul care li se pre­zen­ta la de­bar­ca­rea noas­tră. Nu știau efec­tiv ce să facă cu noi; statut de de­ti­nuți nu aveam, la lu­cră­ri­le de la Canal nu puteam fi fo­lo­siți, dată fiind starea fizică a gru­pu­lui. În final, am fost in­car­ti­ru­iți la Poarta Albă, în barăci de scân­du­ră, pe un șan­ti­er di­na­fa­ră celui de muncă de la Canal, unde robeau de­ti­nu­ții po­li­tici. Am mai locuit, după câte-mi amin­tesc, și la sediul unei ferme care fusese cândva par­ti­cu­la­ră. După mai puțin de un an, am fost mutați în comuna Cuza Vodă și re­par­ti­zați pe la fa­mi­li­i­le să­te­ni­lor.

Aici, aș vrea să arăt că ma­jo­ri­ta­tea mi­li­ție­ni­lor cu care am avut de-a face, atât în timpul că­lă­to­ri­ei, cât și mai târziu (o dată pe săp­tamâ­nă sau la două sap­tamâni, se făcea un fel de pre­zen­ță a de­por­ta­ți­lor, citiți de pe liste de un mi­li­țian, așa numită "pre­zen­ta­re"), ne-au privit cu în­te­le­ge­re și com­pa­siu­ne. Pro­ba­bil că, în­doc­tri­na­rea și spă­la­rea cre­ie­re­lor, în ve­de­rea ob­ți­ne­rii "omului nou" nu prea dăduse re­zul­ta­te. Sau fi­ind­că se aflau mai de­par­te de acel ultim cerc al In­fer­nu­lui, pe care-l re­pre­zen­tau în­chi­so­ri­le po­li­ti­ce ro­mâ­nești, toți aceștia erau mai ome­noși.

Fam. Ho­res­cu în anii '70

În comună au mai fost aduse fa­mi­lii din ju­de­țul Bihor, români și ma­ghiari. Nu știu după ce cri­te­rii se fa­cu­se­ră acele de­por­tări, pentru că nu țin minte să fi făcut parte din Re­zis­ten­ță. S-au com­por­tat cu dem­ni­ta­te în fața ne­no­ro­ci­ri­lor și ne-am îm­pri­e­te­nit și spri­ji­nit re­ci­proc. De o mare so­li­da­ri­ta­te și omenie s-au do­ve­dit să­te­nii din Cuza-Vodă. Țărani în­stă­riți, buni gos­po­dari, au în­ce­put să su­porte, după so­si­rea noas­tră acolo, cal­va­rul co­te­lor și gro­ză­via me­to­de­lor de "lă­mu­ri­re", în ve­de­rea în­scri­e­rii în Gos­po­da­ria Agri­co­la Co­lec­ti­vă. Până am reușit să ne în­cro­pim câte ceva din cele ne­ce­sa­re tra­i­u­lui zilnic, ne ajutau pe ascuns, pu­nân­du-ne în fața ușii, în zori, me­rin­de. E de prisos să amin­tesc că o ase­me­nea faptă putea fi în­ca­dra­tă, atunci, la ”ajutor le­gio­nar" și se pe­dep­sea cu as­pri­me.

În primul an al șe­de­rii noas­tre la Cuza-Vodă, au trecut la cele veș­ni­ce: stră­bu­ni­ca Ana Răzvan, apoi stră­bu­ni­cul, Ilie Răzvan — "taica Ilie". Mamei i s-a agra­vat boala de plamâni și s-a in­ter­nat pentru o in­ter­ven­ție chi­rur­gi­ca­lă com­pli­ca­tă la Spi­ta­lul Ba­lo­tești, lângă Bu­cu­rești. A plecat în clan­des­ti­ni­ta­te, dar mi­li­ția­nul din comună știa. Nu vreau să mă gân­desc ce ar fi pațit bietul om, dacă s-ar fi aflat. Din fe­ri­ci­re, boala s-a ame­li­o­rat după ope­ra­ție și mama a re­ve­nit la Cuza-Vodă. Abia când tre­bu­ia să iasă din spital a ra­por­tat mi­li­ția­nul dis­pa­ri­ția "ban­di­tei" și des­co­pe­ri­rea ei la spital. A mers s-o aducă sub es­cor­tă, spre binele mamei, care cred că nici nu putea veni sin­gu­ră, în starea de slă­bi­ciu­ne post-ope­ra­to­rie în care se găsea.

„Vântul lui Dum­ne­zeu bate când vrea și unde vrea"...

Noi am ocupat două camere din casa unui bătrân Radu R. Mihai — care trăia singur, de­o­a­re­ce era văduv, iar cele două fiice erau că­sa­to­ri­te și cu ros­turi pe la Con­stan­ța. În cei șapte ani de ședere, am de­ve­nit aproa­pe o fa­mi­lie. Când am plecat, bă­tra­nul a rămas iarași singur. Ne-a pe­tre­cut până la por­ti­ță, ui­tân­du-se cum ne în­de­păr­tăm în caruță, pe drumul prăfos, spre Me­d­gi­dia. Avea la­cri­mi în ochi... Dum­ne­zeu să-l așeze prin­tre cei drepți ai săi !

De-a lungul anilor, lu­cru­ri­le s-au așezat într-o anor­ma­li­ta­te aproa­pe fi­reas­că. Ai mei au găsit de lucru pe la ferma de stat din Me­d­gi­dia sau la di­fe­ri­te în­tre­prin­deri: aveau statut de mun­ci­tori și ne des­cur­căm cumva. Din păcate, așa cum arătam, pentru săteni au venit vre­muri tare grele. Cotele și "lă­mu­ri­ri­le" în ve­de­rea co­lec­ti­vi­ză­rii erau săl­ba­ti­ce și din oameni gos­po­dari și avuți, îi lăsau, în primii ani de după 1950, aproa­pe mu­ri­tori de foame peste iarnă. Prin­tre noi, copiii sa­tu­lui, se șop­teau po­vești în­gro­zi­toa­re. Micii mei pri­e­te­ni po­ves­teau cum erau re­ti­nuți seara pă­rin­ții lor, duși în beciul pri­mă­ri­ei și bătuți, până la pier­de­rea cu­noș­tin­ței. Se arunca apă pe ei. Pentru că nu pre­da­se­ră cotele și re­fu­zau să se în­scrie în G.A.C. îna­in­tea zo­ri­lor, unii fugeau acasă pe un geam al piv­ni­ței, pentru a as­cun­de vreun sac de grâu sau a tăia porcul, ca să nu-i fie luat clin bă­ta­tu­ră, drept cotă, și să poată ieși cu fa­mi­lia din iarnă. Într-o di­mi­ne­a­tă, ju­cân­du-ne pe lângă pri­mă­rie, am văzut acel geam zidit. De­ve­ni­se o fe­res­trui­ca în zid, fără sticlă, puțin mai mare decât o palmă de copil. Venea o iarnă grea. Prin anii 1952-1953, bunul meu pri­e­ten și mai târziu coleg de bancă, în primii ani de școală de la Cuza-Vodă, Costea mânca în fa­mi­lie, cam prea des, doar porumb fiert. Cam atât scă­pa­se în camară de furia co­te­lor. Avea doar o pe­re­che de pan­ta­loni scurți și era tot mai frig... Mie-mi făcuse mama o pe­re­che de pan­ta­loni din monton, primit pe tichet. Cu pă­tra­țe­le gal­be­ne și maro... Apoi a nins și-l chemăm pe Costea la săniuș. Aveam o sanie pe care ne-o dă­du­se­ră ve­ci­nii, nea Ion fi­e­ra­rul și soția lui, tanti Mița, a co­pi­i­lor lor mai mari, ple­cați pe la școli. "Mi-e frig, îmi spunea Costea, dar lasă măi Cor­ne­le când mi-oi scoate eu pan­ta­lo­nii de la 'nea Du­mi­tru cro­i­to­ru, toată ziua ne vom da cu sania". A venit pri­mă­va­ra și Costea era tot cu pan­tai­o­nii scurți și cu trei pe­rechi de cio­rapi patent. Apoi s-a făcut tot mai cald, am uitat de săniuș, de pan­ta­loni. Va ramâne o taină dacă în acea iarnă stofă de pan­ta­loni a lui Costea se afla la 'nea Du­mi­tru cro­i­to­ru. Înclin să cred că nici nu fusese cum­pa­ra­tă. Pentru că nu există în Ro­mâ­nia acelor ani, și cu atât mai puțin în Cuza-Vodă, un cro­i­tor care să lase un copil fară pan­ta­loni. Cu sau fară plată...

Așa a în­ce­put, văzut prin ochii de copil, "drumul lu­mi­nos al agri­cul­tu­rii so­ci­a­lis­te". Până la sfâr­și­tul șe­de­rii noas­tre în Cuza-Vodă, 1956, comuna fusese co­lec­ti­vi­za­tă. Dâr­ze­nia oa­me­ni­lor în­frân­tă prin schin­giu­iri, frig și foame. Și s-a ra­por­tat, cum aveam să învăț mai târziu, "în­che­ie­rea co­lec­ti­vi­ză­rii în prima re­giu­ne din țară, Con­stan­ța". Înca o crimă asupra po­po­ru­lui român avea să se în­făp­tu­ias­că. Ru­pe­rea tă­ra­nu­lui de pâmânt, tra­di­ție și spi­ri­tu­a­li­ta­tea sa. Dar, odată cu co­lec­ti­vi­za­rea, și con­frun­ta­rea oa­me­ni­lor din sat cu limită exis­ten­ței s-a în­che­iat.

În toamna anului 1956 a venit or­di­nul de eli­be­ra­re a noas­tră din de­por­ta­re. Am re­ve­nit la Do­maș­nea, pentru a relua oa­re­cum viața de la capăt. Am găsit casa și pămân­tul - în Do­maș­nea nu era co­lec­tiv - în rest nimic. Urma să încep aici clasa a patra. Pentru cei care au luptat și su­fe­rit pentru Dum­ne­zeu și țară, redau un pasaj dintr-o tri­lo­gie de-a lui Bujor Ne­del­co­vi­ei:

"Noi n-am în­ge­nun­che­at în fața Apo­ca­lip­sei, care îsi anunța ve­ni­rea, altfel uităm că suntem ne­mu­ri­tori."

În final dorim să mul­țu­mim dom­nu­lui Cornel Ho­res­cu pentru ma­te­ri­a­le­le puse la dis­po­zi­ție.