Mărturii Corneliu Horescu Blănaru din volumul "Analele Sighet 7, Anii 1949-1953 Mecanismele Terorii", editura Fundația Academia Civică, 1999.
Primele amintiri din copilărie le am dintr-un vagon de marfă care mă ducea, la sfârșitul verii anului 1949, de la Domașnea, județul Caraș-Severin, spre o destinație necunoscută. Spre Est.
Împlinisem trei ani și eram împreună cu familia mea, sau mai exact cu ce mai rămasese din ea, fiindcă tatăl meu, Spiru Blănaru, luptase în Munții Banatului și fusese prins în primăvara aceluiași an de forțele de securitate. A fost rănit în urma unei confruntări dure și inegale, datorată, probabil, unei trădari. Judecat în vara aceluiași an a fost condamnat la moarte și executat la Timișoara. Tot atunci a căzut, împușcat mortal, camaradul său, țăranul din Feneș, lon Caraiman, om de înaltă ținută morală, iubitor de Dumnezeu și țară.
Arbore genealogic Cornel Horescu cu detalii
Calea munților o luaseră în acei ani, 1948-1949, bunicul dinspre mama, Nicolae Horescu și sora mamei Anișoara Olteanu, născută Horescu, studentă. Ei au mai rezistat până după deportarea noastră, apoi, în toamnă, au fost arestați și condamnați la ani grei de temniță. Drept urmare, în vagonul de marfă se aflau: mama, Maria Blănaru, grav bolnavă de plămâni, bunica din partea mamei, Marița Horescu, bunica din partea tatei, Elisabeta Blănaru, și trei străbunici: parinții bunicii Marița, Ilie și Ana Răzvan, și mamă vitregă a bunicului, Ana Horescu. Batrâni, bolnavi, copii luând drumul pribegiei, pentru a se demonstra... “înaltul umanism socialist”. A mai fost ridicată, împreună cu noi, familia luptătorului anticomunist din grupul colonelului Uță, Petru Puschiță, zis Mutașcu, din Domașnea Maria Puschiță cu doi dintre copii: Ion Puschiță care avea nouă ani și Eva, ceva mai mare, în vârstă de doisprezece ani. Din Teregova au fost aduse soția și mama temerarului luptător din grupul Spiru Blănaru — Ion Marițescu.
Am aflat mai târziu ca destinația nu ne era cunoscută atunci. Se vorbea de Bărăgan sau, mai rău, de Siberia, despre care circulau, și nu fară temei, povești de groază. Dar eu nu percepeam pe-atunci dramatismul situației. Mi se părea interesantă schimbarea de decor, iar fețelor plânse și îngrijorate ale rudelor le-am adresat o încurajare, după cum mi s-a povestit mai târziu: „Lăsa mama, ca tlece și asta".
Am înțeles că milițienii din escortă, cei care ne-au preluat de la București, se purtau destul de bine, cereau prin gări mâncare pentru noi și lapte pentru copii, deoarece plecasem de-acasă doar cu hainele de pe noi și cu câteva bagaje de mână. De la Domașnea la București, am fost escortați de securiști. Nu ne-au tratat nici rău, nici bine, pur și simplu nu comunicau cu noi. Imagini mai clare le am de sub soarele unei după-amieze de toamnă dobrogene, punctul final al călatoriei. Ai noștri au răsuflat oarecum usurați, pentru că pericolul Siberiei,deocamdată, trecuse. Importante forțe de miliție ne așteptau la gara Basarabi, cărora li se spusese că vine un grup periculos de "bandiți" din Banat, "dușmani înrăiți ai poporului". Au rămas oarecum descumpăniți, văzând grupul care li se prezenta la debarcarea noastră. Nu știau efectiv ce să facă cu noi; statut de detinuți nu aveam, la lucrările de la Canal nu puteam fi folosiți, dată fiind starea fizică a grupului. În final, am fost incartiruiți la Poarta Albă, în barăci de scândură, pe un șantier dinafară celui de muncă de la Canal, unde robeau detinuții politici. Am mai locuit, după câte-mi amintesc, și la sediul unei ferme care fusese cândva particulară. După mai puțin de un an, am fost mutați în comuna Cuza Vodă și repartizați pe la familiile sătenilor.
Aici, aș vrea să arăt că majoritatea milițienilor cu care am avut de-a face, atât în timpul călătoriei, cât și mai târziu (o dată pe săptamână sau la două saptamâni, se făcea un fel de prezență a deportaților, citiți de pe liste de un milițian, așa numită "prezentare"), ne-au privit cu întelegere și compasiune. Probabil că, îndoctrinarea și spălarea creierelor, în vederea obținerii "omului nou" nu prea dăduse rezultate. Sau fiindcă se aflau mai departe de acel ultim cerc al Infernului, pe care-l reprezentau închisorile politice românești, toți aceștia erau mai omenoși.
Fam. Horescu în anii '70
În comună au mai fost aduse familii din județul Bihor, români și maghiari. Nu știu după ce criterii se facuseră acele deportări, pentru că nu țin minte să fi făcut parte din Rezistență. S-au comportat cu demnitate în fața nenorocirilor și ne-am împrietenit și sprijinit reciproc. De o mare solidaritate și omenie s-au dovedit sătenii din Cuza-Vodă. Țărani înstăriți, buni gospodari, au început să suporte, după sosirea noastră acolo, calvarul cotelor și grozăvia metodelor de "lămurire", în vederea înscrierii în Gospodaria Agricola Colectivă. Până am reușit să ne încropim câte ceva din cele necesare traiului zilnic, ne ajutau pe ascuns, punându-ne în fața ușii, în zori, merinde. E de prisos să amintesc că o asemenea faptă putea fi încadrată, atunci, la ”ajutor legionar" și se pedepsea cu asprime.
În primul an al șederii noastre la Cuza-Vodă, au trecut la cele veșnice: străbunica Ana Răzvan, apoi străbunicul, Ilie Răzvan — "taica Ilie". Mamei i s-a agravat boala de plamâni și s-a internat pentru o intervenție chirurgicală complicată la Spitalul Balotești, lângă București. A plecat în clandestinitate, dar milițianul din comună știa. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi pațit bietul om, dacă s-ar fi aflat. Din fericire, boala s-a ameliorat după operație și mama a revenit la Cuza-Vodă. Abia când trebuia să iasă din spital a raportat milițianul dispariția "banditei" și descoperirea ei la spital. A mers s-o aducă sub escortă, spre binele mamei, care cred că nici nu putea veni singură, în starea de slăbiciune post-operatorie în care se găsea.
„Vântul lui Dumnezeu bate când vrea și unde vrea"...
Noi am ocupat două camere din casa unui bătrân Radu R. Mihai — care trăia singur, deoarece era văduv, iar cele două fiice erau căsatorite și cu rosturi pe la Constanța. În cei șapte ani de ședere, am devenit aproape o familie. Când am plecat, bătranul a rămas iarași singur. Ne-a petrecut până la portiță, uitându-se cum ne îndepărtăm în caruță, pe drumul prăfos, spre Medgidia. Avea lacrimi în ochi... Dumnezeu să-l așeze printre cei drepți ai săi !
De-a lungul anilor, lucrurile s-au așezat într-o anormalitate aproape firească. Ai mei au găsit de lucru pe la ferma de stat din Medgidia sau la diferite întreprinderi: aveau statut de muncitori și ne descurcăm cumva. Din păcate, așa cum arătam, pentru săteni au venit vremuri tare grele. Cotele și "lămuririle" în vederea colectivizării erau sălbatice și din oameni gospodari și avuți, îi lăsau, în primii ani de după 1950, aproape muritori de foame peste iarnă. Printre noi, copiii satului, se șopteau povești îngrozitoare. Micii mei prieteni povesteau cum erau retinuți seara părinții lor, duși în beciul primăriei și bătuți, până la pierderea cunoștinței. Se arunca apă pe ei. Pentru că nu predaseră cotele și refuzau să se înscrie în G.A.C. înaintea zorilor, unii fugeau acasă pe un geam al pivniței, pentru a ascunde vreun sac de grâu sau a tăia porcul, ca să nu-i fie luat clin bătatură, drept cotă, și să poată ieși cu familia din iarnă. Într-o dimineată, jucându-ne pe lângă primărie, am văzut acel geam zidit. Devenise o ferestruica în zid, fără sticlă, puțin mai mare decât o palmă de copil. Venea o iarnă grea. Prin anii 1952-1953, bunul meu prieten și mai târziu coleg de bancă, în primii ani de școală de la Cuza-Vodă, Costea mânca în familie, cam prea des, doar porumb fiert. Cam atât scăpase în camară de furia cotelor. Avea doar o pereche de pantaloni scurți și era tot mai frig... Mie-mi făcuse mama o pereche de pantaloni din monton, primit pe tichet. Cu pătrațele galbene și maro... Apoi a nins și-l chemăm pe Costea la săniuș. Aveam o sanie pe care ne-o dăduseră vecinii, nea Ion fierarul și soția lui, tanti Mița, a copiilor lor mai mari, plecați pe la școli. "Mi-e frig, îmi spunea Costea, dar lasă măi Cornele când mi-oi scoate eu pantalonii de la 'nea Dumitru croitoru, toată ziua ne vom da cu sania". A venit primăvara și Costea era tot cu pantaionii scurți și cu trei perechi de ciorapi patent. Apoi s-a făcut tot mai cald, am uitat de săniuș, de pantaloni. Va ramâne o taină dacă în acea iarnă stofă de pantaloni a lui Costea se afla la 'nea Dumitru croitoru. Înclin să cred că nici nu fusese cumparată. Pentru că nu există în România acelor ani, și cu atât mai puțin în Cuza-Vodă, un croitor care să lase un copil fară pantaloni. Cu sau fară plată...
Așa a început, văzut prin ochii de copil, "drumul luminos al agriculturii socialiste". Până la sfârșitul șederii noastre în Cuza-Vodă, 1956, comuna fusese colectivizată. Dârzenia oamenilor înfrântă prin schingiuiri, frig și foame. Și s-a raportat, cum aveam să învăț mai târziu, "încheierea colectivizării în prima regiune din țară, Constanța". Înca o crimă asupra poporului român avea să se înfăptuiască. Ruperea tăranului de pâmânt, tradiție și spiritualitatea sa. Dar, odată cu colectivizarea, și confruntarea oamenilor din sat cu limită existenței s-a încheiat.
În toamna anului 1956 a venit ordinul de eliberare a noastră din deportare. Am revenit la Domașnea, pentru a relua oarecum viața de la capăt. Am găsit casa și pământul - în Domașnea nu era colectiv - în rest nimic. Urma să încep aici clasa a patra. Pentru cei care au luptat și suferit pentru Dumnezeu și țară, redau un pasaj dintr-o trilogie de-a lui Bujor Nedelcoviei:
"Noi n-am îngenuncheat în fața Apocalipsei, care îsi anunța venirea, altfel uităm că suntem nemuritori."
În final dorim să mulțumim domnului Cornel Horescu pentru materialele puse la dispoziție.
