La o altitudine de 492 metri, într-o frumusețe aparte în Caras-Severin, se afla Domașnea. Așezată în sud-vestul țării, în partea de sud-est a judetului Caras-Severin, în nordul depresiunii Domașnea-Mehadia din culoarul depresionar Timis-Cerna.
Domașnea este situată la latitudinea 45.0833333 (45° 4' 6 0N) și longitudinea 22.3166667 (22° 19' 0E), se întinde pe o vatră formată din 64 hectare având ca vecini: Teregova la Nord, Rusca la Nord-Est, Cornereva la Est, Cornea la Sud, Mehadica la Sud-Vest și Luncavița la Vest. Față de capitala judetului, Resita, Domașnea e situată la o distanță de aproximativ 90 km, iar față de cele mai apropiate orașe, 45 km de Caransebeș și respectiv 25 km de statiunea Băile Herculane.
Numele de Domașnea vine din limba slavă, cuvântul "Domasch" însemnând casa, casnic, blând, locuința, domiciliu dar atribuindu-se însă sufixul [(n)ia] de origine latina, acesta din urma îi stabilește paternitatea romană, latinescul "Domus", având același înțeles cu "domasch"-ul slav pe care l-au îmbrățișat sătenii din considerente de ordin fonetic.
Potrivit unui document publicat de istoricul maghiar Frigzes, s-a crezut că vechimea Domasnei se poate stabili începând din anul 1436. Dar, cercetările mai noi, în special cele făcute de Dr. Dimitrie Roman, au scos la iveală un document din care se poate stabili ca un grup de case există în hotarul satului încă din anul 159 e.n.
Documentul consta dintr-o diplomă militară. Într-adevăr cu ocazia construirii de către autoritățile austriece în granița militară banateana, în anul 1928 a soselei Orsova-Caransebeș, pe porțiunea drumului, la locul numit "Dealul Domasnii" a fost dezgropată fundația unui sant roman de de 40 x 34 m, unde s-a găsit o tăblița din bronz în dimensiunea 95 mm lată, 60 mm înaltă și 0.5 mm grosime, așa numită "tabula honestae missionis", emisă din ordinul împăratului Hadrian la 27 septembrie 159 pe numele ostasului veteran Ivornecus, de origine celtică. Această tăblița se găsește la muzeul de antichități din Viena, înregistrată sub numărul D.XIII.

La un kilometru la Sud de sat, spre Băile Herculane, la confluenta râurilor Domașnea și Cănicea pe locul numit "Coveiul lui Iocsa”, s-a aflat o așezare civilă din epoca romană, castrul roman Ad Pannonios, în care stationa un detașament de trupe auxiliare, a cărui existența a fost confirmată de mulțimea de cărămizi romane provenite din construcția castrului și scoase la iveală de plug în urma sapaturilor de primăvară. Mai mult, în sprijinul acestei afirmații este și faptul că Biserica din satul alăturat, Cănicea, este pavata cu cărămidă de 36 x 26 cm printre care unele poarta simbolul "XIII" al Legiunii Gemina și nu este exclusă ipoteză ca și în zidurile Bisericii să se găsească asemenea cărămizi, ce au fost luate din ruinele fostului castru roman, aflat la o distanță de doar 3.5 km. Șanțul roman dezgropat în Dealul Domasnii a fost foarte probabil fundația unei case (canabae) cum le numeau romanii pe cele construite în apropierea castrelor, formând o așezare cicila (vicus) din care își are probabil începutul localitatii Domașnea, actul ei de naștere, ceea ce pare să rezulte și denumirea locului "Obarsie" din hotarul "Gardominului", păstrată și astăzi pentru acel loc. La trei kilometri nord-vest de sat se ajunge la "Potoc", unde se văd și astăzi resturile unei fortificatii de pãmânt din epoca medievalã, sec. XI - XII care păzea trecătoarea de la Poarta Orientalis.
În drumul sau spre Praga în 1600, Mihai Viteazu a trecut prin Domașnea, iar nu peste multă vreme în 1632 Matei Basarab în drumul său pentru a-și ocupă tronul Tarii Romanesti, în fruntea unui corp de oaste trece prin Domașnea, care se afla în apropiere de "Criva", de unde rezulta că vatra satului era pe actualele locuri numite "Obarsie", "Gardomin", "Potoc" locuri unde au fost descoperite fundația construcției romane, tăblița din bronz și fortificatia de pământ.
Anul 1695 este anul când satul a fost ars până în temelii de către razvratitii lui Tokoly Imre, conducătorul insurgentilor care s-au pus în slujba sultanului Mustafa al II-lea și luptau împotriva stapanirii hasburgice din Transilvania. Griselini arata că sultanul Mustafa al II-lea care obtinuse în luptele împotriva austriecilor numai victorii, intorcandu-se spre Dunăre, în octombrie 1965, a fost adânc impresionat de mizeria satelor din calea sa, pustiite și prefacute în cenușă.
Văzând situația jalnică a satelor Mustafa al II-lea a întrebat "a cui este această nelegiuire:> Când i s-a spus "că acestea sunt faptele lui Tokoly" sultanul aprins de mânie a poruncit să i se aducă la Constantinopol "capul acestui dușman al lui Dumnezeu și al neamului omenesc". Coplesirea turcilor a pus capăt autonomiei, prerogativelor și libertatilor de care beneficiau în această epocă de decadenta romanii districtelor. În timpuri de restriste populația găsea adăpost în locuri mai ferite (păduri, vai) și ieșind după terminarea "furtunilor" din ascunzisurile lor își refaceau casele pe ruinele celor vechi. Vatra satului din imediată apropiere a drumului roman, singura arteră de circulație s-a dovedit nenorocoasa pentru recladirea satului, sătenii au hotărât reasezarea acestuia pe teritorii mai îndepărtate. Încă din toamna aceluiași an s-a început recladirea satului în două părți, pe două vai, mai spre răsărit, la poalele codrului Cerni Vâr, loc mai ferit din fața dușmanului: Saliste, pe valea paraului Tudorovita și Satul Batran pe Valea Mare despărțite fiind de vârful Dos. Biserica din lemn a fost ridicată pe locul numit "Gura Godeanului", acolo unde se unește apa Godeanu și Valea Mare. Cimitirul era în locul numit "Ses", ale cărui urme se mai văd și astăzi. Un monument, Cruce de oțel, de 6 metri înălțime a fost ridicat în acest loc.
După pacea de la Passarowitz din 1718, populația refugiata a început recladirea satului în actuala vatră. Intrarea Banatului sub stăpânire hasburgica nu a adus locuitorilor nici o îmbunătățire a situației lor: fiscalitatea excesivă, eforturile la care erau supuși mai ales pentru întreținerea armatelor într-o zonă și într-o perioadă în care războaiele cu turcii erau aproape permanente.
Războiul austro-turc din anul 1738 și-a desfășurat o parte a luptelor pe teritoriul Domasnei, mai precis la "Pamantul Rosu" și pe "Dealul Domasnii", terminat cu în frangerea austriecilor. În ziua următoare, însă, armata turcă suferea o grea înfrângere în locul numit "Turcii Morti" fiind obligată să se retragă spre sud.
După încetarea ostilitatilor de pe câmpul de luptă, răzbunarea oficialitatilor față de trădarea romanilor n-a încetat să se arate.
În 1738 și 1739 au fost trimise detasamente de cavalerie imperială prin satele rasculate trecând prin foc și sabie pe toți cei pe care i-au putut prinde dintre colaboratorii turcilor. Această tragedie a făcut ca o parte a locuitorilor să abandoneze satul intemeind o nouă vatră în locul numit "Hotara". Lângă "Apa Domasnii" a existat o Biserica din lemn, cimitirul fiind în locul numit "La Morminti" în stânga soselei E70 peste drum de gară.
În timpul războiului ruso-austro-turc din 1788-1789, populația Domasnii a avut mult de suferit, imperialii pierzând primele bătălii, în timp ce turcii au invadat zona până la Caransebeș. În Domașnea au ars casele, au incendiat Biserica și au ucis femei, bătrâni și copii.
După distrugerile pricinuite de acest război locuitorii care se aflau în vatra satului numită "Hotara" au revenit pe actuala vatra a satului, aceasta fiind și ultima modificarfe a asezarii. După organizarea graniței militare, stabilirea locuitorilor în actuala vatra a satului este însoțită de compactizarea asezarii, pentru că una din condițiile militaro-administrative ale zonei de graniță prevedea să se adune casele risipite la vatra satului matca, pentru a fi mai ușor de supravegheat.
Din toamna anului 1876 s-a început construirea caii ferate Timișoara- Orsova finalizată în anul 1892. La 11 noiembrie 1918 ia ființă în Domașnea Consiliul Național Local din 12 membri, cel care deleaga participanții la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Cu aceeași ocazie se formează și Garda Națională Locala formată din 41 membri.
În 1962 localitatea a fost colectivizată fiind singura din zonă care a trecut în mod forțat la acest sistem ( un aport la această situație aducând și o parte din săteni) și care a avut urmări dezastruoase care au dus la ruinarea agriculturii și a locuitorilor.
Este important de menționat faptul că această comună a reprezentat un focar de rezistență anticomunistă din Banat așa cum se poate vedea în pagină "Mărturii" din acest site.
După 22 decembrie 1989 o dată cu căderea sistemului dictatorial ceausist a avut loc și desfiintarea CAP-ului, locuitorii reprimindu-și pământurile confiscate.
Acest sat minunat a dăruit României mulți oameni de nădejde încât este greu de imaginat că el este atât de mic. Despre Domașnea se spune că este comuna cu cei mai mulți "titrati" pe cap de locuitor din țară, peste 300 de persoane cu studii superioare la cele 500 de case cât are comuna.