Pentru a pune capat numeroaselor incursiuni ale Dacilor pe teritoriul Moesiei, devenita provincie romana cca. în anul 9 e.n., ca si pentru cucerirea Daciei si transformarea ei deasemenea în provincie romana, Senatul Romei în anul 98 e.n., încredinteaza pe însusi Împaratul Traian cu înplinirea acestui deziderat.Ca urmare a pregatirilor de razboi, a desfasurarii luptelor, ca si al stabilirii pe teritoriul nostru a numerosi coloni ramasi în urma razboaielor daco-romane exista numeroase vestigii arheologice care atesta faptul ca acest teritoriu era locuit înca din antichitate. Si meleagurile noastre, ba chiar satul nostru, au avut o importanta majora în desfasurarea evenimentelor, fapt care a determinat organizarea întregului tinut ceea ce a lasat posteritatii amprentele unei vechi civilizatii.Trei asemenea vestigii marcheaza existenta armatelor romane pe teritoriul comunei noastre la începutul mileniului I e.n., si anume:

Sub raport strategic, drumurile formau esentialul mijloc pentru operatiunile militare. De-a lungul drumurilor si în nemijlocita lor apropiere s-au ridicat castre pentru apararea spatiului cucerit.

Astfel din marele drum cunoscut sub numele de “VIA MAGMA ROMANA” – care porneste de la Marea Adriatica si strabatînd Moesia Superioara si inferioara, merge pe malul drept al Dunarii, depaseste cursul ei ajungînd pîna la Varna si Constantinopol, în scopul desfasurarii luptelor din Banat, din acest drum cheie, s-au ramificat alte 3 drumuri operationale, toate cunoscute sub denumirea de VIA ROMANA sau VIA TRAIANA.

Al doilea dintre aceste drumuri, trecînd prin Taliata-Iugoslavia, în dreptul gurii Cernei, trece Dunarea peste un pod de vase la Tierna-Dierna-Orsova si mergînd pe valea Cernei, peste pasul Dealul Domasnea, la 540 metri înaltime, trece pe Valea Timisului pîna la Tibiscum, iar de acolo pe Valea Bistrei prin Aemonia, Pons Augusti=Marga, Sarmisegetuza Ulpia Traiana, Aquae=Calan, Blandiana, Apulum=Alba Iulia (resedinta legiunii a XIII-a Gemina), Potaisa=Turda, Napoca=Cluj si Porolisum=Zalau. Pe acest drum care strabate pe o lungime de cca. 7 km comuna Domasnea situata între comunele Cornea si Teregova, la cca. 1 km în dreptul garii CFR Domasnea, se abate spre stînga pe drumul Luncavitei, continua pa Hotara si pe Fata de unde trece pe Culme, merge pe Dealul Ciurel, pe Dealul Domasnea prin Vîrtoape si coboara la Porta Grieutalis de unde face jonctiune din nou cu actuala sosea nationala spre Teregova si Caransebes pe malul Timisului. Acest drum îsi are caracteristica aceea ca pe alocurea este pavat cu piatra bruta, asezata în dunga, iar pe muchia Dealului Domasnea este întretaiat de un drum care vine de la Porta Grieutalis si intra în soseaua nationala chiar pe Dealul Domasnea, unde recent s-au gasit urmele celui de-al treilea vestigiu, si mai merge o bucata de cca. 100-150 metri pîna la actualul releu de televiziune. Acest al doilea drum din Banat care strabate deci si comuna noastra lasa în drumul sau Cetatea devenita Municipiul Tierna 2, Castrele Ad Mediam (la mijloc între Tierna si Tibiscum), Praetonum=Plugova, Ad Pannonios=Domasnea, Gaganae=Teregova, Masoliaius=Ilova si Municipiul Tibiscum=Jupa=Caransebes, si continua traseul prin Apulum spre Porolisum.

Al treilea drum roman construit de Traian este cel din fata Drobetei Turnu Severin, care trecînd peste Dunare la Egeta – Iugoslavia si anume peste podul construit de marele arhitect al vremurilor, Apolodor din Damasc, în anii 103-104 e.n., care însa nu a rezistat decît 19 ani, fiind demolat pe vremea împaratului Hadrian pentru a stavili penetrarea lotrilor de peste Dunare, care amenintau întreaga regiune. Pe acest al treilea drum s-au desfasurat trupele romane pentru batalia finala de la Sarmisegetuza Regia, în anii 105-106 e.n.

Dar daca fata de existenta drumului roman nr. 2, respectiv al traseului acestuia de pe teritoriul satului nostru, nu a existat nici o controversa sau dubiu, el fiind descoperit înca din anul 1828 de catre arhitectul Bolezny, iar urmele lui sunt si astazi usor perceptibile, fiind folosit ca singurul drum practicabil pîna în 1828, când echipa sa de drumasi (lucratori) austrieci, pe teritoriul comunei noastre, i-a facut un nou traseu si anume alaturi, respectiv paralel cu cel vechi dar la cca. 1 km mai spre Nord Est (astazi soseaua nationala E 94 Bucuresti -Timisoara).

Celelalte doua vestigii si anume Castrul Ad Pannonius si cel de al treilea, care nu poate fi altul decît Casa de pe dealul Domasnii, carora nici pîna astazi, dupa mai mult de 18 secole, nu li s-a putut preciza locul unde au fost ridicate, fapt imputabil noua, ramasi indiferenti si nepasatori fata de o mostenire primita în dar de la cei care au zamislit Ginta Latina si neamul nostru românesc.

În consecinta, credem ca este necesar sa fie luate în seama si cercetarile, sondarile, demersurile, etc., facute si de cei neversati în materie arheologica, dar care fiind din partea locului, prin perseverenta, perspicacitate, abnegatie si zel depus în interesul bunului nume al satului lor natal în general si al necesitatii descoperirii adevarului într-o cauza de interes istoric în special, sa constitue cumpana în depistarea acelor locuri care au servit la romanizarea acestor plaiuri si la sadirea civilizatiei înca de acum un mileniu.

• CASTRUL “AD PANNONIOS”

Înca de pe vremea copilariei mele, ca prescolar, bunicul meu – Ilie Rumunu-Roman (1837-1923), fratele bunicului în linie directa – Ion Rumunu (1842-1878) amîndoi în activitate militara în cadrul Regimentului Graniceri 13 Româno-Banatic, în calitate de mentor al familiei noastre, dupa moartea prematura a bunicului Ion, intuind necesitatea de a împarti nepotilor Mitrut si Ion din ale trecutului, ne povestea cum se juca si dînsul fiind copil de-a razboiul împreuna cu semenii lui din Domasnea si Canicea, în doua grupe distincte de beligeranti pe lunca de la coveiul lui Iocsa, unde se gaseau multe fragmente de caramizi, care sustinea dînsul, proveneau din zidurile unei cetati de pe acel loc.

În anii 1953-1954, fiind angajat la lucrarea pentru captarea apei necesare alimentarii locomotivelor CFR (un canal de scurgere si un bazin de acumulare), în cursul acestor doi ani, n-a fost zi, ca scormonind dupa acele caramizi, sa-mi încerc norocul prin gasirea macar a unei singure caramizi stampilata cu simbolul XIII- cifra romana. De fapt s-au ngasit nenumarate fragmente de ceramica, dar nici una cu înscrisul Legiunii a XIII-a, cu sediul în Alba Iulia-Apulum, din care a facut parte unitatea cazata în acea cetate. Lucratorii mai în vîrsta, dintre cei care erau în satul Canicea, îmi confirmau însa ca stiu de la stramosii lor ca s-au scos si transportat cu carul chiar din acest loc, chiar în satul lor caramizi întregi purtînd ceva semne – zgîrieturi pe ele.

Dintre arheologii, istoricii, profesori universitari si cercetatori stiintifici, doar profesorul universitar Alexandru Borza din Cluj si arheologii Boleszny si Millecker s-au exprimat într-un mod afirmativ asupra existentei probabile a castrului de la Domasnea. Profesorul universitar, rectorul Universitatii din Cluj – Constantin Daicoviciu, directorul muzeului din Timisoara – I. Miloia, inclusiv profesorul universitar I.I.Rusu, tot din Cluj, au fost mai rezervati asupra existentei castrului de la Domasnea, iar acum recent, monografia judetului Caras-Severin nici macar nu aminteste ca satul nostru ar fi avut vreun vestigiu de provenienta romana.

În anii 70, cu ajutorul varului meu Dr. Iancu Munteanu, originar tot din Domasnea, dupa o scrupuloasa cercetare a muzeelor din Viena, am obtinut fotocopia documentului D XIII direct de la muzeul de antichitati si numismatica din Viena si care contine raportul grupului de muncitori drumari care au descoperit fundatia de piatra cu o suprafata de 40m. x 34m. de pe Dealul Domasnea si peste care trece acum soseaua nationala Orsova-Caransebes. Lînga fundatie s-a gasit un alt document, o placa de bronz continînd certificatul de cetatenie al veteranului de razboi IVONERCUS – de origine celtica – care dupa o activitate militara de 25 de ani a fost încetatenit împreuna cu întreaga lui familie si locuia în acea casa domus-mansiensis, construita desigur odata cu castrul Ad Pannonios.

Aceasta fotocopie, înca de la prima vedere, evoca coincidenta între datele anului descoperirii acelei fundatii de provenienta romana si cel al zidirii bisericutei din satul Canicea, si care ne-a sugerat o reorientare, o noua cercetare si spre si în catunul Canicea. Pe de alta parte, o indiscretie de astadata mai mult decît salutara si de-a dreptul de bun augur a preotului Radulescu, unul din cei doi parohi ai bisericilor din Domasnea si Canicea, ca de fapt a zarit si dînsul ceva zgîrieturi hieroglife pe unele caramizi din pavajul altarului din Canicea, sugestie coroborata si de cele cunoscute din povestirile bunicului Ilie Roman, de aum peste 75 ani, au avut darul ca în ziua de 21 august 1981, deplasîndu-ma în anturajul familiei profesorului D. Blaj, a varului meu Eugen Fenesan, fost magistrat, si a preotului Dorin, al doilea preot din Domasnea, sa constatam spre o deplina satisfactie ca de fapt altarul bisericii este pavat numai din asemenea caramizi stampilate cu simbolul XIII al Legiunii din Apulum. Este de crezut ca si naosul bisericii, în prezent acoperit cu placi de beton, în dedesubtul lor, fostul pavaj este tot din caramizi. Pe multe din aceste caramizi stampila abia se mai percepe, iar majoritatea lor erau asamblate cu stampila întoarsa spre pamînt, fapt care n-a lasat nici o îndoiala asupra provenientei lor, ca fiind cele urmarite de noi, de pe urma carora s-a tras concluzia ca ele apartin castrului Ad Pannonios, doar la numai 2,5 km departare de biserica.

Fiind deci în posesia acestui foarte important amanunt pentru acest capitol mai ramîne de deslusit provenienta termenului Pannonis si a prepozitiei de acuzativ Ad care premerge termenul propriu-zis Pannonios si care se refera la localitatea, provincia, tinutul de unde au fost aduse trupele auxiliarilor care au constituit efectivul castrului cu acelasi nume, adica din Panonia de unde s-au adus si apartinatorii, familia unora din armata auxiliara veniti odata cu capul lor de familie si stabiliti în acea casa de pe Dealul Domasnea, desigur construita odata cu castrul Ad Pannonios si care a constituit înca de pe vremea romanilor baza unui Vicus-asezare de unde provenea de pe vremea slavilor numele dat satului nostru de Domasnea.

• CASA

Este de presupus ca s-a suprapus cuvîntului Domus (casa în limba latina) cel de origina slava Domas si prin alipirea sufixului tot de origine slava “ia” a devenit Domasnia, nume pe care îl poarta satul nostru înca din secolul VI si care coincide cu epoca migratiunilor popoarelor, secolele III-IX.

Stiut faptul ca armatele auxiliare ale romanilor compuse din elemente emigrate din toate provinciile Imperiului Roman, astfel din Italia, Hispania, Britania, Galia, Germania, Iliria, Dardania, Moesia si în cazul nostru din Pannonia din care se formau subunitatile încredintate si cu paza drumurilor si care formau efectivul castrelor, odata cu amplasarea lor prin castre, îsi aducea cu ei si familiile pentru care se ridicau case, canabae individuale, locuinte, gospodarii comune, în apropierea unitatilor sau subunitatilor militare, unde familiile lor locuiau si veteranii de razboi carora li se dadea o atentie cuvenita – erau împroprietariti cu o suprafata oarecare de pamînt si se gospodareau pe toata durata vietii lor.

Existenta unei asemenea case în suprafata de 40m x 34m servind pentru cca. 25 familii drept locuinta, a fost si cea de pe Dealul Domasnea. Aceasta casa mansionis, cu trecerea timpului devenind neîncapatoare, mereu marindu-se numarul celor trecuti în rîndul veteranilor si care casatorindu-se cu femeile dace, în jurul acestor case îsi ridicau locuintele lor în asa numitele canabae.

Astfel într-un timp relativ scurt, s-a format o adevarata asezare civila, un vicus, la cel mult 2 km departare spre nord de castrul Ad Pannonios de pe teritoriul satului nostru.

În fundatia acestei case odata cu ridicarea pietrelor care justifica existenta ei la 1828, precum si reconstruirea lor în doua ziduri de sprijin de cîte 8 metri lungime în forma de trapez, la numai 23-30 m mai în aval spre satul Domasnea pentru consolidarea unei portiuni din noua sosea nationala E 94 construita de aceiasi echipa de drumasi austrieci mentionati în documentul D XIII din Viena, s-a gasit acea placa de bronz cuprinzînd dovada lasarii la vatra a veteranului de razboi Ivonercus în 159 e.n.

Prin urmare, aceasta placa de bronz constitue documentul ca data de 159 e.n. este anul lasarii la vatra a veteranului Ivonereu, de origie celtica dar si anul de existenta a acestor case. De existenta acestor case – poate si cu aceiasi vechime, ne stau marturie nenumaratele însiruiri de domusuri, mansionusuri, vicusuri mentionate în diplomele de la începutul mileniului II cum este cel din 1075 e.n. prin care regele Ungariei – Gheza, doneaza mînastirii Benedict, zeci de asemenea case; prin actul de danie al regelui Bela II catre mînastirea Dumis (azi în Ungaria) din 1138 se însira gospodariile (mansionis) care trebuiesc sa dea sare (bolovani de sare), etc., dar si din cele descoperite recent de arheologul Dr. Doina Benea din Timisoara, pavînd cele cîteva locuinte-bordei, cu mai multe nivele, o casa impunatoare cu zeci de încaperi la Giureni-Tibiscum.*

Este adevarat ca termenul, adica denumirea de Casa apare pentru noi ca ceva lipsit de importanta, ceva banal, în fond însa pentru acea vreme, o casa cu dimensiunile celei de pe Dealul Domasnea, era considerata ca o cetate, o raritate, iar daca te aprofundezi în cercetarea etimologica, în rostul ei în viata sociala, în menirea ei, care a servit unui scop maret, la acela al romanizarii tinuturilor. Nu trebuie subestimata semnificatia acestui termen. El înseamna si astazi temelia unui sat, a unui oras si chiar a statului, astfel: Casa Comunala, adica a unei colectivitati, Casa Orasului, a unei colectivitati mai mari, chiar si Casa Tarii, adica Parlamentul sau Casa Armatei, atît de frecvent întrebuintata si în zilele noastre, fie ca o recunostinta a rostului, a importantei ei, fie ca o îndatorire pentru institutionalizarea lor ca un factor de prim ordin în viata sociala.

Odata stabilindu-se cu certutudine existenta acelei Case de pe Dealul Domasnea, eventuala sustinere ca ea ar tine locul castrului Ad Pannonios de la coveiul lui Iocsa, este exclusa chiar si numai din motivul ca acele castre au fost asezate din principiu si în exclusivitate lînga rîuri cu un debit cît mai mare de apa, ori izvorasul numit Gîrdomin, de lînga cladirea aceea (care pe timpul verii aproape a secat) nu putea sa satisfaca necesitatea alimentarii cu apa nici macar a unei unitati care nu depaseste 50 soldati de altfel si spatiul inclus în 40m x 34m ar fi mult inferior spatiului necesar chiar si numai pentru o asemenea unitate de ostasi.

Este de altfel mentionat împrejurarea ca pe terenul în aval de Casa bun pentru aratura (numit la Ibraitaru) acum vreo 15 ani s-a gasit în urma plugului si un denar de argint de provenienta romana, de catre epitropul Meila Marinca, pe care l-a predat preotului Ilie Adamescu si care desigur apartinea vreunui veteran de razboi, cîstigat de pe urma meseriei lui de caraus, cunoscînd faptul ca familiile veteranilor de razboi se ocupau cu aceasta îdeletnicire – pe lînga agricultura si cresterea vitelor, înca de la asezarea lor pe aceste meleaguri, tot timpul si secole de-a rîndul, pe cînd clisura Dunarii precum si cataractele de la Portile de Fier, zavorînd circulatia pe ape, carausia marfurilor debarcate la Tierna-Dierna-Orsova, erau transportate în exclusivitate spre municipiul Tibiscum doar pe culuarul Timis-Cerna peste pasul de pe Dealul Domasnea.

Acesti curajosi romani de origina celtica, prin încadrarea Panoniei ca provincie romana înca de la începutul secolului II, mileniul I, de unde au fost adusi cu un secol în urma pentru a compune efectivul castrului Ad Pannonios, de pe cuprinsul satului nostru, asigurîndu-si o existenta de invidiat prin exercitarea noii lor meserii de carausi, devenind independenti si ne mai avînd vreo tangenta cu armata, la data retragerii armatelor romane de pe teritoriul nostru, în vremea împaratului Aurelian, prin 274-275 e.n. avînd alegerea de a pleca spre un nou necunoscut sau a-si mentine pozitia de invidiat, pe care dînsii si-au creat-o.

Desigur, dezastrul care a urmat torentului navalirilor barbare si anume a carpilor, gotilor, hunilor(375-453), gepizilor, avarilor si slavilor din secolul III si secolul IV a avut consecinte catastrofale si asupra populatiei care a ramas pe loc, dupa retragerea armatelor romane de pe vremea împaratului Aurelian, datorita însa configuratiei terenurilor si ascunzisurilor au scapat mai usor cotropitorilor, astfel ca poporul slav i-a gasit pe teritoriul satului nostru si în Casa (domusul) de pe Dealul Domasnea botezînd-o Domas si aplicîndu-i sufixul de origine tot slava de “ia(n)ia” a rezultat Domasnia. Astfel acei gali cum le ziceau romanii celtilor, dupa limpezirea situatiilor, mentinîndu-si si pe mai departe calitatea de descendenti ai veteranilor de razboi au putut continua periculoasa lor meserie de carausi.

În acesta privinta dovezile continuitatii elementului românesc pe solul Daciei Traiane sustinute cu atîta competenta de carturarii, istoricii si epigrafistii nostri ca Xenopol, Onciul, Iorga, Pîrvan, Otetea, Constantin si Hadrian Daicoviciu s.a. si completate de nenumarate dovezi de provenienta straina, combat si pun în umbra teoria Rössleriana de la sfîrsitul secolului trecut, si afirma existenta prezentei valahilor imediat dupa plecarea armatelor romane din 274-275 e.n.

Astfel sa amintim poemul german “Nibelungenlied” din secolul XII care dupa date istorice si mitologice însira între cei prezenti la nunta lui Attila cu frumoasa Krimhilda, din secolul V, alaturi de rusi, greci, si pe valahi cu ducele lor Ramune (român) “Der Herzoge Ramune, unserer Valahen Land”.

Este semnificativa si axioma “Solis Valachis remenentibus”, a istoricului maghiar Turoczy, care oglindeste faptul ca, ei, valahii au ramas pe loc, adica nici stapînirea hunilor, (din care îsi trage originea si numitul istoric maghiar) cu toata asprimea lor, n-au putut sa-i alunge de pe vatra lor, unde Vulturul Roman i-a plasat.

Istoricul maghiar Andras Huszty afirma în 1701: “Nici o natiune nu are limba atît de apropiata de cea latina ca natiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur si care nu poate însela ca ei sunt în Transilvania urmasii vechilor coloni romani”.

Într-adevar si contele Teleky, presedintele Camerei Aulice Transilvane, n-a pus la îndoiala continuitatea populatiei romanice în tinutul Carpato-Dunarean, care recunoaste în 1791 ca: “românii sunt cei mai vechi, ca popor ai Transilvaniei”.

Cîta putere de afirmare, poate avea exemplul unui singur “Salut” al unui cap încoronat, în speta împaratul Iosif II (1775-1795)! Cînd supusii lui din nordul Transilvaniei adunati din cele patru sate, venind în întîmpinarea împaratului au fost salutati în limba lor stramoseasca “Salve Parvae Napos Romuli” (va salut umili nepoti ai lui Romulus), iar acestia drept raspuns au eternizat cele patru sate ale lor, botezîndu-le “Salva-Parva-Nepos-Romuli”.

Nici ca se putea o recunoastere mai clara si exprimare mai directa a admiratiei pentru originea latina a supusilor ca si pentru faptul de a se fi prezentat suveranului în portul lor autentic daco-roman.

Analizînd existenta si persistenta pe teritoriul satului nostru a unor familii cu numele de Galea, Galut, Galescu, a Galestilor si care, de-a lungul multor generatii si-au pastrat meseria de carausi suntem îndreptatiti sa credem ca acestia fac parte din urmasii celtilor (pe care romanii îi numeau gali). Ei fac parte din cele mai vechi familii ale satului.

Totodata, fiilor satului le revine obligatia si dreptul înfiintarii unui muzeu al satului la care toti cetatenii vor contribui chiar si numai cu cîte un singur obiect din trecutul îndepartat.

Ne exprimam gratitudinea si multumirea noastra fata de profesorul universitar I.I. Russu de la Universitatea din Cluj, ca unui îndrumator binevoitor pentru staruinta sa de a se face lumina în cauza, în urma careia satul nostru, la rîndul lui sa se poata bucura de situatia fericita de a fi poansonul incontestabil al acestor vestigii.

Multumim scolii generale din localitate, care în frunte cu profesorul Boscota n-a ramas pasiva în necesitatea de a evidentia cu adevar, un mare adevar, dupa o asteptare de mai bine de 18 secole, prin scormonirea terenurilor si prin adunarea farîmiturilor de caramizi provenite de pe acele vremuri.

Vivat Crescat Floreat!

Dr. Dimitrie Roman
August 1983 

Borza, Al. (1943) Banatul în timpul romanilor, Timisoara.
Daicoviciu, C. si col. (1960) Istoria României, vol. I, Editura Academiei Române
Giurescu, C.C. (1944) Istoria Românilor, Editura Cugetarea.
Giurescu, C.C., Giurescu, D.C. (1971) Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pîna astazi. Editura Albatros.
Jukov, E.M. si col. (1959) Istoria Universala, Traducere din limba rusa, Editura stiintifica.
Otetea, A. si col. (1970) Istoria poporului Român, Editura stiintifica.
Pîrvan, V. (1967) Dacia. Civilizatiile antice din tarile Carpato-Danubiene, Editura stiintifica.
Russu, I.I., Pippidi, D.M. (1975) Inscriptiile Daciei Romane, vol. I, Editura Academiei Române.