In Timisoara si Caras-Severin, flacara luptei anticomuniste s-a aprins inca din anii ’40, o data cu miscarile de partizani conduse de colonelul Ion Uta si legionarul Spiru Blanaru. ALEXANDRU NASTASESfarsitul anilor ’40. Cele trei aresturi ale Securitatii Timisoara. Subsoluri de case boieresti. De-a dreapta si de-a stanga holurilor, camari inguste, cu pereti subtiri si gri, netencuiti. O podea vesnic uda, inlacrimata de tevi sparte. In fiece camaruta, vreo doua paturi de lemn, numai scandura si suruburi, fara paturi si fara saltele. In picioare, sprijiniti de pereti oameni bagati aici pentru aceeasi vina: atacarea regimului rosu si ajutarea luptatorilor anticomunisti. Cu totii tineri. Au ochelari de tinichea pe ochi si sunt bagati si 15 la un loc. Sangereaza, au fost batuti, calcati in picioare de securisti, multi au capul spart sau cate o mana rupta, umeri dislocati. Isi aud doar respiratiile. Dorm pe jos, in umezeala sau pe paturile de lemn. Deodata, usita de fier geme, se aude un hacuit si unul dintre arestati e dus pe sus la interogatoriu. Nu vede nimic din cauza ochelarilor si se loveste cu capul de pragul usii in rasetele gardienilor. Va fi din nou batut pana va recunoaste si ceea ce nu a facut, apoi va fi urcat intr-o masina impreuna cu altii si dus in padure, langa oras, unde va fi impuscat cu 20 de plumbi. Ii vor arunca trupul in prima groapa de pe drumul de intoarcere. “Asa o sa pateasca si ailalti care mai sunt prin munti”, ranjesc cei din pluton, cu mainile pe tevile de pusca inca fierbinti.Ast timp, la Caransebes, alt arestat isi scuipa sangele pe gura si pe nas. Are dintii sparti si cauta sa-si pipaie picioarele insangerate, biciuite, pe care nu si le mai simte de cateva ore. N-apuca sa se-aplece: doi gardieni il imping in cotetul cainilor. Dulaii, hamesiti, se-arunca peste el si ii sfasie picioarele, rontaindu-le in aplauzele paznicilor. “Le dadeai, ma, de mancare la aia din munti, acum ai ajuns tu in strachina”, ii striga.Inapoi la Timisoara, un tanar preot sta de patru luni in arest, vinovat ca a gazduit o noapte pe un barbat ce venise sa-i ajute pe partizanii din Muntii Banatului. Saisprezece saptamani in care abia a putut dormi trei ore pe zi, interogat, infometat, lasat prada frigului celulei. La Timisoara, toate drumurile care ies din oras sunt presarate cu morminte fara cruci, sapate cu sange si stropite cu lacrimi. Iar in pamantul negru, martor tacut al atator destine fracturate, se aude plansul fara de cuvinte, surd, al celor torturati si starpiti inainte de vreme.Primii partizani s-au retras in munti
Rezistenta anticomunista a inceput la Timisoara si in tot tinutul Banatului, imediat dupa Primul Razboi Mondial. Dusmani declarati ai prosovieticilor erau legionarii, care au organizat in perioada interbelica zeci de actiuni pentru arestarea si pedepsirea ilegalistilor comunisti. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, lupta a inceput in noiembrie 1946, imediat dupa alegerile viciate, castigate de comunisti. Au pornit-o ofiteri superiori trecuti in rezerva din iunie acelasi an, urmare a decretului prin care erau trasi pe linie moarta gradatii ce luptasera pe frontul de est si aveau si alte studii superioare pe langa Academia de Razboi. Militarii intrasera in PNT si formasera filiala militara a partidului. Intai au fost chemati sa se alature noii lupte oameni de incredere, vechi camarazi de arme, apoi fosti taranisti si liberali, iar dupa, legionarii. S-au format grupuri care se intalneau in case conspirative sau in locuri si drumuri ferite din afara orasului. Prin ’47, primele nuclee s-au retras in munti, spre Domasnea, Teregova, Bolvasnita, Globurau sau Cornereva. Au gasit adapost la stane si in salasurile de pe munte. Provizii, imbracaminte si adaposturi, mai ales de gerurile iernii, au gasit la muntenii regiunii, satele fiind pline de complici ai partizanilor. In vreme ce barbatii construiau bordeie sau cotete pentru luptatori, femeile le pregateau merinde si le croiau pulovere, ciorapi si incaltari. Munitie au luat partizanii, cu ajutorul muncitorilor ceferisti, de la depozitul de armament si munitie din Jimbolia, parasit de nemti in timpul retragerii. Mecanicii de trenuri golisera depozitul, isi burdusisera acareturile cu gloante, iar cand s-a dat semnalul luptei, i-au aprovizionat ani in sir pe partizani cu munitie nemteasca. Noaptea, la cotul Mehadiei, unde linia ferata catre Bucuresti face o bucla mare la dreapta si nu se vede mai nimic din ce e pe acea parte, trenurile incetineau si, din vagoane, muncitorii ceferisti aruncau pusti mitraliere si munitie in carute care asteptau tacute pe marginea sinelor. Aprovizionarea cu munitie nu a fost niciodata taiata de Securitate. Miscarile din munti au fost sprijinite pana spre inceputul anilor ’50 si de ofiteri activi din vechea garda, animati de juramantul de credinta dat regelui. Au fost acoperite zone intinse, de la Arad pana la Turnu Severin. Inainte de a incepe lupta, rasculatii trebuiau sa implineasca un ritual religios. Cu capetele descoperite si cu mana pe cruce, barbatii jurau in fata unui preot credinta neconditionata camarazilor, legandu-se ca nu ii vor trada si nu vor divulga nici un secret, indiferent de cat de grea le va fi soarta. Unul dintre preotii care a legat juramintele partizanilor a fost parintele Alexandru Nicolici.
Partizanilor militari li s-au alaturat taranii
Partizanii isi propuneau sa ocupe cladirile Postei, Militiei si Securitatii, sa-i aresteze pe functionari si sa preia controlul orasului, ca apoi sa dea alarma in toata tara ca Timisoara e oras liber, sperand sa aprinda astfel tortele revoltei impotriva comunistilor. Militarilor-partizani li s-au alaturat la inceput tarani banateni, care luptasera in razboi dincolo de Nistru, in Uniunea Sovietica, si cunoscusera “bunastarile si fericirile” comunismului. Treptat, alti tarani – ramasi fara pamant si vite de pe urma colectivizarii – si muncitori au urcat versantii si li s-au alaturat luptatorilor pentru libertate. Partizanii au fost sprijiniti in primele luni chiar de oameni ai Securitatii: tineri recruti din partea locului, trimisi in misiuni de supraveghere a versantilor si satelor. Recrutii ii cunosteau pe fugari, insa nu s-au inregistrat cazuri in care sa-i denunte atunci cand ii vedeau. Complicitatea securistilor a fost mirosita de sefii de la Timisoara (Ambrus Coloman si Aurel Mois), care au dispus inlocuirea acestora cu trupe de unguri din zona Oradea.
Terorizati in inchisori
Securitatea a inceput arestarile in randurile celor care oferisera pana si un pahar cu apa celor care erau impotriva regimului. Astfel s-au format retele interminabile de informatori, majoritatea fosti detinuti, tinuti in celule pentru cateva luni. Torturile fizice si psihice ii faceau pe cei arestati sa recunoasca pana si lucruri pe care nu le facusera. Securistii foloseau clesti de smuls unghii, ace de fier forjat incinse, pe care le introduceau intre unghiile si pielea degetelor celor arestati sau bulane umplute cu nisip umed pentru cele mai teribile batai. Detinutii stateau in celule de patru metri patrati, cu pereti nezugraviti si cu podele mereu umede, alimentate necontenit de robinete speciale. In celule erau doar paturi din lemn sau fier, fara saltele, perne sau paturi. Oamenii nu erau lasati sa doarma, interogati 22 de ore pe zi, de mai multe echipe, specializate in batai si tortura. Daca in celula erau mai multi detinuti, nu aveau voie sa vorbeasca. Nu puteau vedea alte fete decat ale anchetatorilor, obligati sa poarte ochelari de tinichea. Spre amuzamentul gardienilor, cand detinutii erau scosi din celule, erau indrumati in directii gresite, astfel incat sa se loveasca de pereti sau de usi si sa se impiedice pe trepte. Mancare? O data pe zi, fie paine, fie apa, la alegerea gardianului. Servita intr-o gamela sau in oala de noapte.
Partizanii erau fosti ofiteri
Dintre gradatii refugiati in Muntii Banatului s-a remarcat colonelul Ion Uta, fost prefect al judetului Severin in ’43-’44. Bun comandant, inteligent si hotarat, Uta dispare de acasa in mai 1947, o data cu primele arestari in randurile taranistilor. Formeaza o grupare anticomunista care urmarea sa-i pregateasca pe localnici pentru a lupta alaturi de fortele democratice impotriva comunistilor si Uniunii Sovietice. Organizeaza 20 de partizani si mai multe grupari de sprijin (contand in gazduire, alimente, informatii, armament si munitie). In 1948, lupta alaturi de oamenii sai de mai multe ori impotriva Securitatii si reuseste sa confiste arme si munitie. Comunistii contraataca in 1949, concentrand in Banat masive trupe de Securitate si infiintand langa Caransebes un centru de coordonare unic.
Tradatori infiltrati
Retelele de informatori si agentii infiltrati intre partizani ii sunt fatale lui Uta, care este atacat prin surprindere in noaptea de 7/8 februarie 1949. Constient ca nu se poate salva, a luptat pentru camarazi. Va fi rapus dupa o scurta lupta in salasul in care se refugiase. Alti cinci partizani au fost ucisi, alti sase arestati, impreuna cu 20 de sprijinitori, au scapat doar opt partizani, care s-au regrupat si au continuat lupta. In noiembrie, 11 partizani, avandu-l pe Mircea Vladescu sef de lot, au fost condamnati la moarte. Dupa moartea comandantului, conducerea grupului Uta a fost preluata de Dumitru Isfanut, zis Sfarloaga, care a continuat lupta pana in septembrie 1952, cand a cazut intr-o lupta langa Caransebes. Alti supravietuitori ai grupului Uta, Ion Duicu si Gheorghe Cristescu, vor pieri in 1950, iar Nicolae Curica va fi arestat abia in aprilie 1954. Dumitru Mutascu va continua lupta la randu-i pana in noiembrie 1954, cand va fi gasit impuscat in padurea de langa Vailug.
Grupul lui Blanaru
Celalalt vector al rezistentei din Banat a fost condus de Spiru Blanaru, alte miscari fiind doar ramificatii ale grupurilor Uta si Blanaru. Luptator impotriva comunistilor inca din anii ’30 si vechi legionar, Spiru Blanaru isi formeaza grupul in vara anului 1947. Se retrage in munti, de unde pune la cale mai multe atacuri impotriva posturilor de jandarmi din sate. Urmareste eliberarea celor arestati si torturati de securisti. In ianuarie 1949, isi uneste fortele cu Gheorghe Ionescu – doctor in Drept si teologie, capitan in rezerva si notar in Teregova – care avea o organizatie subversiva de sprijinire a partizanilor. Treizeci de luptatori ataca postul de jandarmi pentru a-l elibera pe unul dintre membrii grupului Ionescu, arestat, care cunostea multe secrete ale organizatiei Teregova. Atacul reuseste, iar grupurile se retrag in munti. Vor fi vanati de trupe din batalioanele speciale de securisti aduse de la Oradea si Cluj. Mai intai vor fi arestati sprijinitorii. Tradati si incercuiti, legionari si tarani vor lupta cot la cot pe 22 februarie la Pietrele Albe, fiind coplesiti de securisti. Spiru Blanaru va fi capturat pe 12 martie la Fenes, tradat de fosti camarazi.
Lovitura esuata
Pentru noaptea de 17/18 martie 1949 a fost planificata o puternica lovitura ce urmarea ocuparea Timisoarei, Aradului, Lugojului si Caransebesului. Partizanii sperau in blocarea soselei nationale spre Bucuresti si a liniei ferate si ocuparea intreprinderilor si institutiilor. Securitatea a dejucat actiunea cu numai o zi inainte de ziua “Z” cu ajutorul retelei de tradatori si de agenti infiltrati. Luptele au continuat pana in 1961, cand ultimii partizani au fost arestati in padurile de langa Caransebes.
Ridicat de pe strada pentru ca i-a ajutat pe partizani
Inalt Prea Sfintia Sa Nicolae, Mitropolitul Banatului, este unul dintre romanii care au patimit pentru ca i-au ajutat pe partizani in anii rezistentei anticomuniste. “In 1948, eram secretar la Mitropolie. Intr-o zi, un vechi coleg de liceu, Teodor “Bubi” Roman m-a vizitat si m-a rugat sa il ajut intr-o chestiune: dorea sa ofer adapost pentru o noapte unui tanar care venise din Germania si fusese parasutat langa oras. Omul urma sa li se alature partizanilor care luptau in munti si avea nevoie de gazduire pentru o noapte”, isi aminteste astazi Inalt Prea Sfintia Sa. Tanarul venit din Germania n-avea nici 25 de ani, era robust si a stat doar o singura noapte la tanarul parinte. “A venit pe seara, l-am poftit in casa, dar nu l-am intrebat nimic. Nu a spus nimic si a plecat a doua zi de dimineata. Dupa catva timp, pe cand eram la o intrunire la Caransebes, cu Prea Inaltul Vasile, cineva pe care nu il cunosteam m-a rugat sa ies putin din resedinta episcopala. Am fost arestat in plina strada. Am aflat ulterior ca fostul meu coleg fusese arestat si sub tortura marturisise ca eu il ajutasem pe tanarul acela. L-am intalnit dupa multi ani, era schilodit trupeste, dar mai ales spiritual, mental. Pe mine m-au tinut la Caransebes, apoi la Timisoara, in arestul Securitatii. Celula mea era sub o terasa, foarte umeda, foarte racoroasa, era o mizerie teribila. Patul era din lemn, fara perne sau saltele, am avut doar rasa preoteasca, nimic altceva cu care sa ma pot incalzi. Eram interogat ore intregi, cei din Securitate sau Siguranta – cum inca se numea atunci – foloseau un limbaj foarte dur, multe injuraturi, cuvinte dintre cele mai dure. Am primit palme, pumni, multe lovituri �” povesteste Inalt Prea Sfintia Sa. A fost eliberat dupa patru luni, securistii crezand ca va mai fi contactat de partizani pentru a le oferi ajutorul. Desi nu a mai primit vreun semnal de la luptatorii din rezistenta, a fost urmarit in continuare de Securitate pana in 1989.
Eroi ingropati in uitare
La Timisoara, aproape nimeni nu se mai ingrijeste de pastrarea memoriei luptatorilor anticomunisti din anii ’40-’50. Cladirile arestului Securitatii au ajuns locuinte sau sedii de partid. Fosta cladire a Arestului 1 a fost reconstruita de o familie de rromi. O data cu schimbarea proprietarului, a disparut si placa memoriala pusa de autoritatile locale dupa 1989 in amintirea celor torturati si ucisi in celulele de la subsolul cladirii. Arestul 2 a ajuns sediu al PSD, in timp ce in fostul Arest numarul 3 sunt azi locuinte. Printre putinii care incearca sa pastreze vie memoria luptatorilor, este profesoara Ileana Silveanu, autoarea a cinci volume despre rezistenta anticomunista din tara Banatului. Este cea care a insistat pe langa autoritatile locale pentru postarea unei placi comemorative pe peretele exterior al penitenciarului Timisoara.