Supravietuitorii grupului Uţă au continuat să fie sprijiniţi de populaţia locală, în condiţiile în care teroarea se generalizase. Un martor (Petru Andrei) din Domaşnea rememora:
“Ne sparieu [autorităţile – n.n.] că o să ne scoată din căşi şi o să avem domiciliu forţat. De frică, bătrânii noştri s-or predat. Pe bunicu’ l-or arestat şi acolo, la Securitate, i-or tras unghiile de la mâini şi de la picioare. Că de ce o dus haine si mâncare la partizani. Saracu’, asa moş cum era, o facut puşcărie cinci ani. Nici nu ştia carte, nici nu stia să-şi scrie numele. Andrei Nicolae, c-aşa îl chema. Şi pe tata l-or dus la Timişoara şi l-or nefericit acolo, la Securitate. Era cu o zi înainte de Crăciun. Când s-o întors acasă, gâtu’ lui era cum la găină, pe care o tai cu securea. Nici nu mai putea vorbi. Zicea că l-or batut cu un cauciuc. Era mare frica, pe-aici, la Domaşnea. Nu aveam voie să iesim în strada nici dupa apă. Seara, după nouă, daca eram prinşi eram duşi cu duba şi până dimineaţa ne băteau, ca să spunem pe cine am văzut. Odată m-or prins la hora. M-or dus la postu’ de jendari să le spun de unu’ Sfârloaga. Io nu le-am zâs nica. Şepte ofiteri stăteau la o masă şi tâpau la mine. Mi-o stat inima-n gât”
Serafim Atanase din Domaşnea a fost şi el unul dintre susţinătorii partizanilor, fiind arestat de Securitate:
„M-au băgat la Securitate, m-au legat de picioare, de mâini, mi-au bagat un par între legaturi si m-au întors. Si-atât m-au batut […] si dinţii din gura mi i-au spart […] La securitate m-au băgat într-o celula şi, credeţi-mă, am baut urina de sub mine, pentru că, de la bataile ale mă ardea stomacul că nu mai ştiam de mine. Mi-au adus o găleată care era jumatate plina cu smoala si acolo am făcut şi pe urmă am băut. Nu mai puteam, nu mai rezistam”.
Când au văzut că nu reuşesc să scoată nimic cu bătaia de la Serafim Atanase, securiştii au jucat cartea coruperii cu bani, însă făra succes. Avea să ia 25 de ani închisoare. Pentru a le tăia partizanilor orice posibilitate de aprovizionare, Securitatea le interzicea localnicilor să se ducă la sălaşe (adăposturi unde muntenii îşi ţineau animalele şi pe timpul iernii). Li se dădea voie să-şi ia doar o felie de mămăligă sau puţină făină să facă mâncare pentru câini. Daca erau prinşi cu alimente în plus începea bătaia: “Scoateţi partizanii, dumnezeii voştri, că vă omorâm!”. Toată vara anului 1949 au fost bătuţi muntenii pentru a nu-i mai alimenta pe luptătorii anticomunişti. Inducerea în eroare a autorităţilor, indiferent dacă din greseală sau cu intenţie, se solda cu bătăi administrate cu promptitudine de Securitate. Cei mai detestaţi de către partizani şi localnici nu erau militarii în termen din trupele de Securitate, ci miliţienii şi informatorii acestora. Au existat săteni care au devenit informatorii Securităţii si Miliţiei din motive diverse: de frică, pentru bani, unii poate din convingere ideologica (comunisti). Uneori premiile puse pe capul partizanilor erau extrem de tentante. Spre exemplu, Mitru Sarpoca, vânator, dorea să pună mâna pe cei 80.000 de lei promişi pentru fiecare partizan capturat. Trupele de Securitate erau însoţite în padure si de activişti locali ai PMR, cum a fost cazul cu Gârpina, din Mehadica, seful organizaţiei de bază.
În dreapta părinţii fraţilor Duicu
Partizanii erau ajutaţi cu alimente, îmbracăminte şi informaţii de către familiile lor şi de către consăteni loiali. Aşa a fost cazul lui Lică Ştruţ, din Domaşnea, “om sarac da’ bun la suflet”, care lucra la poştă. Martorii susţin că aceşti partizani nu au furat nimic, deşi în ancheta, pentru a nu-şi denunţa binefacătorii, au fost nevoiţi să susţină că au facut astfel de gesturi. Diminuarea bazei de sprijin a luptătorilor anticomunişti a fost unul din mijloacele prin care Securitatea a urmărit lichidarea rezistenţei. În acest sens, circa 100 de oameni au fost arestaţi numai în comuna Domaşnea, mutaţi de la sălaşe în sate cu tot cu vite, unde nu aveau posibilitatea sa le ţină.Familiile partizanilor erau bătute să spună unde se ascundeau aceştia, cum s-a întâmplat cu mama fraţilor Duicu. Aceasta a fost şi ea arestată şi dusă la Lugoj. Pentru a rezista torturilor la care o supunea Securitatea şi pentru a-şi salva copiii, s-a prefăcut că e nebuna. Samuilă Duicu zis Boieru, frate cu partizanii Ion, Nistor si Petru Duicu, a fost şi el implicat în rezistentă, dar nu a fost în munţi. Probabil din cauza şicanelor, a plecat la Timişoara, încercând să se angajeze la regia de tramvaie. Însă a fost arestat, condamnat la trei ani închisoare, iar dupa ce i-a executat a fost trimis în domiciliu obligatoriu.
Torturaţi au fost şi ceilalţi sustinători ai partizanilor, nu doar rudele. Gheorghe Benghia a cazut datorită unui informator, în septembrie 1950, când avea doar 19 ani. Au fost momente groaznice, sugestiv exprimate de cel care le-a suportat: “am fost arestat, bătut, dar nu aşa, bătut cu parul, chinuit şi unghiile la picioare trase de către Zabaila”, un securist din Lugoj. Procesul i-a adus o condamnare de 12 ani, executaţi integral la Caransebeş, Timişoara, Văcareşti, Gherla, mina Baia Sprie, Aiud, Galaţi si Botoşani. Eliberarea la 28 august 1962 l-a adus în contact cu o Românie care se dovedea ostilă foştilor deţinuţi politici. După căderea comunismului, a aflat că principalul său torţionar în timpul anchetei, Zabaila, “acum îi la Lugoj si are o pensie buna, şi îi bine. Iar eu tot cu bolile de când am ieşit din puşcărie; chiar acum [în momentul realizarii interviului – n.n.] am stat în spital cu TBC 2 luni, am si diabet care nu mă mai poate scoate”.
Materiale preluate din lucrarea: Dorin Dobrincu – Formaţiunile de rezistentă din Banat (1949-1954) – „Rămăşiţele grupului Ion Uţă: Formaţiunile de rezistenţă din Banat conduse de fraţii Duicu, Dumitru Mutaşcu şi Dumitru Işfănuţ (1949-1954)
Fotografia ne-a fost pusă la dispoziţie de Petru Duicu(Boeru).