În săptămâna asta de mare vâltoare, eu am avut privilegiul să citesc un jurnal. Și tare bine mi-a mai făcut. Au fost pasaje la care mi-au dat și lacrimile (eu fiind emotivă din asta care plânge și la imn).

Este jurnalul unui om născut la 1901. Om care-a trăit și Marea Unire, și Primul Război Mondial, și pe al 2-lea, și instaurarea comunismului.

Acest om mi-a dat mie o lecție despre ce înseamnă cu adevărat dragostea de țară și de neam.

La 1919, pe vremea când Caransebeșul se afla încă sub dominația maghiară, acest om -alături de un grup de colegi- pune steagul românesc și stema regală pe Liceul „Traian Doda” din Caransebeș (la vremea aceea Liceul Maghiar de Stat – deși construit la dorința lui și finanțat de generalul Traian Doda cu scopul de a exista o școală cu predare în limba română – obligație de care ungurii nu s-au achitat). Apoi, zile-întregi, s-au organizat într-un grup pentru a apăra frontispiciul liceului de cei ce ar fi vrut să le dea jos.

Student în Drept la Cluj, păstrează viu spiritul bănățean și atrage elitele în jurul lui și al grupului său de prieteni, inițiind diverse activități sociale și culturale, după cum erau obiceiurile studențești ale vremii.

Traseul profesional îl plimbă pe la Zărnești (Brașov) și prin Tulcea ca magistrat. Și aduce o contribuție enormă în comunitățile locale respective prin inteligență și dăruire, dar mai ales prin cinste și dragoste față de aproape.

De departe cel mai interesant parcurs îl are ca secretar (și mâna a doua) a primarului(ilor) Timișoarei. Dictatul de la Viena din 1940 îl prinde funcționar public în Primăria Timișoara. Cu înțelepciune, îndeplinește sarcini diverse (de la punerea în siguranță a inventarului Facultății de Agronomie și al celei de Medicină, al Teatrului și al Operei Naționale din Cluj – ce ar fi putut fi în pericol în fața ungurilor hortiști) până la gestionarea serviciilor sociale din Timișoara ale vremii, gestionarea marii crize a grâului imediat după instaurarea comunismului, promovarea sportului în Timișoara etc etc etc).

Călăuzit de credința în Dumnezeu, niciun moment nu se abate de la principiile ferme ale cinstei și dragostei de oameni, lucru care -după cum era de așteptat- îi provoacă mari probleme odată cu instaurarea administrației comuniste. Nu i-ar fi fost mai simplu să treacă la comuniști ca să-și păstreze funcția? Desigur că i-ar fi fost. Totuși, nu o face. Demisionează împreună cu alți doi prieteni lucrători de bază în primărie, salvând astfel 100 de oameni din Primăria Timișoara de la concediere în urma unei note de restrângere a personalului ce venise de sus (nota a fost anulată prin demisia lor).

Întrucât și pe locul dăruit de Primăria Timișoara pentru a-și construi o casă, el a ales să facă un internat de servicii sociale pe care l-a pus la dispoziția celor în nevoie, rămas fără serviciu și fără pensie pentru că nu a acceptat, se întoarce împreună cu familia în Domașnea natală. Devine pentru scurt timp agricultor (dar comuniștii, prin colectivizare*, îl privează și de pământ), apoi lucrează ca miner pe tunelurile de cale ferată de la Poarta-Domașnea, Armeniș, Gârliște etc.

Fără să stea pe pace cum ar fi meritat, se dedică și mai multor cauze obștești în comună. Mobilizează țăranii și împreună îngrijesc cimitirul lăsat de zeci de ani în paragină, organizează piața agroalimentară și târgul de vite, pun temelia și construiesc școala din sat (cu elevi ai vremii), strâng fonduri ptr căminul cultural și pornesc alimentarea satului cu apă. Domășnenii îi datorează și organizarea registrelor cadastrale prin care fiecare locuitor își cunoaște exact și cu acte limitele de teren agricol (defalcate: fânețe, arabil etc) și suprafețele de locuit.

Dr. Dimitrie(Mitruț) Roman – o lecție de abnegație, dragoste față de semeni, onoare și leadership. Un domășnean. (1901-1985)

Manuscris primit spre citire de la fiul său, domnul Mircea Roman, consul onorific al României în Canada

Scris de mine, Tatiana Neamțu, domășneancă, la 1 decembrie 2024